[1] POFTA SEXUALĂ – 7 păcate mortale ale erei digitale
Cînd vine vorba să discutăm despre „pofta trupească în era digitală”, mintea noastră se gîndește probabil la epidemia înăbușitoare de pornografie de pe internet care străbate țara noastră și lumea întreagă. Deși este rar discutat în mod deschis, majoritatea dintre noi sîntem, probabil, foarte puțin conștienți de statisticile terifiante cu privire la acest lucru. Mai mult de 2/3 dintre bărbați mărturisesc că folosesc pornografia cel puțin o dată pe săptămînă, iar mulți dintre ei mărturisesc că sînt dependenți, urmărind videoclipuri porno în fiecare zi, ore în șir, căutînd videoclipuri din ce în ce mai perverse și degradante. Poveștile tulburătoare ale tinerilor adolescenței deja legați de pornografia hard-core și problema în creștere a tinerilor care raportează impotență și incapacitate de a întreține relații sexuale cu femei reale, a lovit, în cele din urmă, psihologii clinici care considerau dependența de pornografie ca fiind o realitate normală dar terifiantă. Și, întrucît fenomenul este extrem de nou (așa cum vom discuta mai jos) – abia de un deceniu – putem presupune, doar, că ce este mai rău urmează să vină, întrucît o generație de adolescenți în creștere, hrăniți cu o dietă pornografică, intrînd în maturitate, vor duce cu ei aceste vicii în relațiile lor.
Totuși, cel mai frecvent simptom al acestei epidemii nu este ceea ce ne-am fi așteptat. Influențați de povestea îngrozitoare a lui Ted Bundy, mulți au presupus că propagarea pornografiei în era noastră digitală ar crea mai mulți violatori și pedofili, întrucît bărbații, învățînd să obiectiveze femeile, caută să-și satisfacă fanteziile lor întunecate. În realitate, statisticile arată o scădere de 60% a ratelor violenței sexuale în ultimele cîteva decenii (n. red.: statistica se raportează la SUA). S-ar părea că principalul simptom al dependenței de pornografie nu este un comportament sexual hiperactiv față de femeile reale, ci o incapacitate paralizantă și totală de a interacționa cu aceste femei. Victima pornografiei nu este un violator nebun care străbate străzile cu un cuțit, ci, mai sinistru de atît, este un om cu un chip liniștit, impotent, și într-o cameră întunecată, uitîndu-se la un ecran luminos – ca leneșul din Proverbe, prea leneș să-și ridice adevărata mîncare la gură.
În cultura mai largă, saturată de revoluția sexuală și de libera exprimare de sine, mulți au respins cu indiferență orice fel de îngrijorare cu privire la această problemă calificînd-o drept „puritană”, încurajînd chiar pornografia ca formă de eliberare sexuală pentru bărbați și femei, sau cel puțin pentru a-i liniști. Avînd în vedere sexualitatea ce ne-a fost dată, și care poate fi și sănătoasă, ideea că noile tehnologii ar putea să o modifice sau să o transforme în mod fundamental, a fost respinsă de curînd de către psihologi pe motiv de paranoia.
Între timp, biserica n-a fost nici ea mai bună, acolo unde problema a fost mult timp proverbialul elefant din cameră. Este un elefant cu siguranță, și este cu siguranță în cameră: 50% dintre bărbații creștini și 20% dintre femeile creștine mărturisesc că sînt dependenți/dependente de pornografie și tot mai mulți păstori au fost dărîmați de acest viciu, aruncînd bisericile lor în criză. Și totuși, problema a fost de mult ascunsă (n. red.: vezi cazul lui Ravi Zacharias aici). Predicile nu o menționează niciodată, ședințele de comitet ocolesc cu măiestrie problema, iar cărțile despre căsătorie și puritate sexuală oferă o precizare egală cu mai mult decît nimic. Cînd problema este adusă în discuție, fie ca parte a învățăturii generale, fie ca răspuns la descoperirea unor păcate, răspunsul este aproape întotdeauna naiv și inutil, moralismul clasic folosit fie provoacă șoc și urmărește să-l rușineze pe păcătos, fie este mult prea blînd. O astfel de atitudine te îndeamnă să repeți: „nu te mai iubi pe tine însuți, începe să-l iubești pe Dumnezeu”, atribuind astfel orice eșec în a face lucrul acesta unei lipse de voință din partea păcătosului.
O astfel de aplicare a voinței – folosind-o pentru a guverna poftele rele în antropologia creștină mai veche – ar putea fi destul de eficientă atunci cînd învingerea poftei necesită în general răbdare și atenție considerabilă. Recunoscînd că dorința „mai mult decît orice altceva aduce cel mai mare dezastru în mintea unui om” (Aquinas, ST, IIallae Q. 153 a. 1 ad 1), societățile tradiționale au căutat să construiască bariere împotriva ei, în principal sub forma unor moravuri sociale care cenzurau desfrînarea și adulterul. Satisfacerea poftei necesita adesea planificarea precum și o „întîlnire secretă”, iar în ceea ce privește materialele pornografice, limitările aduse de lipsa tehnologiei, însemna că era mult mai ușor în comparație cu tentațiile de astăzi, pentru că erau fie inexistente fie dificil de accesat.
Chiar și în cea mai mare parte a secolului al XX-lea, accesarea pornografiei a necesitat, în general, ambiție, satisfacție întîrziată, secretul și cheltuielile. De vreme ce pofta este un viciu care tînjește după satisfacția instantanee și deseori arde atunci cînd este refuzată, auto-guvernarea, deși niciodată ușoară, a fost adesea realizabilă. În ultimii 20 de ani și chiar mai mult în ultimii 10 ani, odată cu apariția internetului de mare viteză, toate acestea s-au schimbat. Slăbirea moravurilor sociale a diminuat stigmatul atașat poftei, dar, mai important, tehnologia înseamnă că, așa cum scrie psihologul Anthony Jack, „oricine poate ca în cîteva ore, dacă alege, să acceseze, conținut mai stimulant sexual decît ar fi putut aduna într-o viață cel mai obsesiv și cel mai mare colecționar în urmă cu numai cîteva decenii.”, și asta într-o intimitate completă și în mod instantaneu. Odată cu apariția smartphone-urilor, tabletelor, și… Dumnezeu să ne ajute, Apple Watch-urilor și Google Glass-urilor, omniprezența și comoditatea ispitei continuă să se înmulțească.
Idea este că, deși pofta este la fel de veche ca Adam și Eva, provocările pe care ni le prezintă în era noastră digitală sînt atît de mari și atît de noi, încît vechile noastre moduri de a gîndi problema par extrem de depășite. Într-adevăr, s-ar putea ca problema noastră principală cu pornografia să nu fie chiar deloc pofta, așa cum se definește în mod tradițional.
Aquinas, de exemplu, definește acest viciu ca avînd legătură cu „dorințele pentru plăcerea atingerilor” (ST IIallae Q. 155 a. 2), dorința după plăcere sexuală fiind primordială printre astfel de dorințe. Deși, desigur, el a recunoscut adevărul din declarația lui Christos că „cel care privește o femeie ca să o poftească, a și comis adulter cu ea în inima lui”, totuși, cu cea mai mare parte a epocii sale, a înțeles această privire în sensul posesiunii și satisfacției fizice. Dar, așa cum am văzut, profilul comun al utilizatorului de pornografie de astăzi este că ajunge din ce în ce mai departe de sexualitatea fizică reală. Este adevărat, utilizarea de pornografie este însoțită de masturbare, dar plăcerea sa principală este stimularea mentală, și, mai presus de toate, stimularea imaginilor mereu noi și diferite.
De fapt, se potrivește mai mult profilului unui viciu distinct dar apropiat, poate chiar un alt viciu al erei digitale – ceea ce numește Aquinas „viciu al curiozității”. Aceasta, spune el, fiind de acord cu Augustin, este „pofta cărnii”. O astfel de „curiozitate” pentru cunoașterea lucrurilor senzuale se poate justifica ca fiind o căutare a cunoașterii, care este bună sau cel puțin neutră, dar devine un viciu, spune Aquino, atunci cînd „nu este îndreptată spre ceva util, ci îl îndepărtează pe om de la lucrurile utile” sau atunci cînd „este îndreptată spre ceva dăunător, așa cum privirea asupra unei femei este îndreptată spre poftă” (ST IIallae Q. 167 a. 2). S-ar putea să protestăm că acestea sînt într-adevăr păcate foarte diferite, dar, de fapt, clasificarea perceptivă a lui Aquino oferă o perspectivă valoroasă pentru natura poftei în era noastră digitală.
Voi avea mult mai multe de spus despre acest viciu al „curiozității” într-o postare ulterioară despre îmbuibare, un viciu aliat cu pofta, atît în tradiția morală cît și în manifestarea digitală contemporană. Este suficient să spunem, deocamdată, că această „curiozitate” – transmisă de mintea plictisită sau obosită – după căutarea pornografiei este adesea puțin diferită de impulsul care ne trimite să ne uităm pe Facebook de 10 ori pe zi pentru a căuta notificări noi sau care ne trimite pe e-mail de fiecare dată cînd auzim un sunet. În forma sa digitală, pornografia a reunit dorința umană veche de a avea sex, cu dorința noastră veche de a căuta diversitate și ceva nou, în scopul satisfacției nelimitate și fără efort a ambelor dorințe.
Toate acestea, arată de ce „căsătoria” pornografiei (cu rădăcina sa în viciul clasic al îmbuibării) cu internetul (cu rădăcina clasică în vechiul viciu al curiozității – pofta ochilor) a fost atît de distructivă – formînd o spirală întunecată în care odată intrat poate părea aproape imposibil de scăpat.
Ce ar trebui să facem în legătură cu asta? Nu mă voi preface aici că încerc să dau suficiente sfaturi pentru cei prinși în rețelele de pornografie online; resurse excelente există aici, aici, aici și aici, care pot oferi o direcție mai completă. Dar, un lucru ar trebui să fie evident din ceea ce tocmai am spus: problema principală nu este limitată doar la utilizatorii compulsivi de pornografie. Dimpotrivă, este aproape universală, mai ales în rîndul celor dintre noi care am crescut folosind computere, internet și, acum, smartphone-uri. După ce ai înțeles aceste două dorințe, poți începe să le recunoști peste tot în comportamentul tău cu dispozitivele digitale, și vei observa cît de ușor îți poate ucide pregătirea și relațiile – indiferent că este vorba despre verificarea compulsivă a smartphone-ului cînd trebuie să vorbești cu copiii sau despre căutarea de informații pe o grămadă de link-uri atunci cînd ai o grămadă de cărți utile în birou.
În ciuda noutății provocării noastre, totuși, înțelepciunea mai veche are încă multe de oferit. Luați în considerare distincția oarecum vagă a lui Aquino, între virtuțiile moderației și ale abstinenței, ambele opuse poftei. Aceasta din urmă este mai bună decît toate, spune el, dar doar la jumătatea drumului către adevărata virtute. Abstinența, spune Aquino, constă în „rațiunea care stă fermă în opoziție cu pasiunile” (ST IIallae 155 a. 1), în timp ce moderația atinge o stare în care „pasiunile vehemente contrare rațiunii nu apar în apetitul senzual” (n. red.: pentru că sînt învinse activ prin schimbarea dorințelor, motivațiilor și impulsurilor).
Neuro-știința contemporană a confirmat aici instinctul lui Aquinas: întrucît circuitele de recompensare ale creierului formează obiceiuri, pofta este mult mai susceptibilă să apară din șanțurile mentale în care pasiunea a fost recompensată în mod repetat. Cînd ne gîndim în termeni de abstinență, ne concentrăm pe încercarea de a rezista tentației atunci cînd apare și sperăm să reușim. Cînd ne gîndim în termeni de moderație, ne concentrăm pe încercarea de a ne reconfigura creierul, astfel încît pofta să nu mai apară. Și, acest din urmă lucru, necesită o conștientizare mult mai mare cu privire la modul în care recompensăm pofta și „curiozitatea” în viețile noastre din ce în ce mai digitale. Realizarea moderației adevărate vine numai prin voință – doar iubindu-l mai mult pe Dumnezeu – și nu printr-o schimbare a circumstanțelor exterioare – abandonînd toată tehnologia. Mai degrabă, necesită o coordonare răbdătoare, disciplinată, și mereu vigilentă a inimii, minții și corpului în încercarea de a identifica și dezrădăcina răutatea din inimile noastre.
Sursa originală: Alliance of Confessing Evangelicals – https://www.reformation21.org/articles/the-seven-deadly-sins-in-a-digital-age-1-lust.php
Tradus cu permisiune – Translated with permission