[4] LENEA – 7 păcate mortale ale erei digitale
Cînd ajungem să vorbim despre lene în era digitală, diagnosticul ar putea părea evident, chiar dacă un pic moralist. Cu toții sîntem familiarizați cu tipul neclintit de pe canapea care și-a „lipit” ochii de ecranul televizorului sau cu adolescentul care își neglijează temele pentru a se juca jocuri video sau pentru a socializa pe Instagram. În lumea modernă, sîntem învățați să lucrăm doar de dragul obținerii timpului liber, iar spațiul virtual a devenit mediul nostru preferat de petrecere a acestui timp. Viciul lenei, deci, considerăm noi, este de fapt păcatul lenei, adică eșecul de a fi la fel de productiv precum sîntem îndemnați de Dumnezeu să fim.
Cu toate aparentele sale familiarități, totuși, probabil că niciunul dintre viciile tradiționale nu ne este atît de familiar precum lenea. Într-adevăr, cuvîntul pe care îl folosim noi este insuficient; denumirea latină actuală pentru lene este acedia, un cuvînt pentru care nu există nicio traducere ideală. Definiția de bază a lui Aquino – „mîhnire pentru binele spiritual” – probabil că ne va încurca și mai mult. Dar, să încercăm să „despachetăm” acest cuvînt. „Lenea” scrie Aquino, „este o întristare apăsătoare, care… atît de mult apasă asupra minții omului, încît îl face să nu vrea să facă nimic.” (St. IIallae Q. 35 a. 1 resp.). Mai precis, este „întristarea binelui divin” (St. IIallae Q. 35 a. 2 resp.). „Întristarea” înseamnă mai puțin o tristețe activă și mai mult o lipsă apatică de dragoste și bucurie, mai presus de toate, o lipsă de bucurie în Dumnezeu, o dispoziție care este într-adevăr mortală.
Căci, dragostea pentru toate lucrurile cu adevărat bune ne îndreaptă spre Dumnezeu care este sursa binelui, iar dragostea lui Dumnezeu, la rîndul ei, ne îndreaptă spre cele mai bogate lucruri de pe pămînt, ca surse autentice de plăcere. Cînd dragostea noastră pentru Dumnezeu se transformă în apatie, vom găsi capacitatea noastră pentru plăcere ca fiind distrusă și înlocuită cu o căutare fără scop după plăceri, distrageri și stimulări de moment. Condiția spirituală rezultată este mortală, așa cum descrie profund C. S. Lewis într-unul dintre cele mai înfiorătoare pasaje din Sfaturile unui diavol bătrîn cître unul mai tînăr, care merită citat în întregime:
„Vei vedea cum își deschide larg brațele în întîmpinare, și cum aproape că te roagă să-i încurci mințile și să-i amorțești inima. Singur va căuta falsul în rugăciune, căci nimic nu-l va înspăimînta mai tare ca un contact efectiv cu Dușmanul. Nu-și va dori decît să lase totul baltă. Pe măsură ce starea aceasta va deveni stabilă, te vei elibera treptat de ingrata sarcină de a oferi plăceri în chip de ispite. Disconfortul despre care vorbeam și refuzul pacientului de a-i face față îl vor priva din ce în ce mai mult de adevărata fericire, iar obișnuința îi va toci gustul pentru vanități, exaltări și zeflemeli, dar îi va întări năravul (căci acesta este, din fericire, efectul obișnuinței asupra oricărei plăceri) – și astfel vei vedea că cel mai slab impuls e de ajuns să-i distragă atenția, căci mintea îi hălăduiește oricum aiurea. Nici nu mai e nevoie să-l cîștigi cu o carte bună care îl pasionează pentru a-l fura de la rugăciune, de la muncă sau odihnă; o pagină de reclame din ziarul de ieri e de-acum la fel de eficientă. Îl poți face să piardă timpul nu doar în conversații care îi fac plăcere, cu persoane pe care le apreciază, ci chiar în discuții cu indivizi de care nu-i pasă cîtuși de puțin, despre lucruri care-l plictisesc de moarte. Îl poți convinge să nu ridice un deget cît e ziua de lungă. Poți să-l ții treaz pînă tîrziu în noapte, și nu în căutare de bairamuri, ci cu ochii pironiți în tăciunii stinși din vatră. Orice activitate sănătoasă care l-ar însufleți în vreun fel poate fi inhibată fără să-i oferim ceva în schimb, așa încît să ajungă să spună, așa cum zicea unul dintre pacienții mei cînd l-am primit aici jos: „Acum îmi dau seama că mi-am irosit viața fără să apuc să fac nici ce ar fi trebuit, nici ce mi-ar fi plăcut.” Creștinii spun că Dușmanul este acela „fără de care nimic nu are tărie”. Iar nimicul e foarte tare: îndeajuns de tare încît să dea pe apa sîmbetei anii cei mai buni din viața unui om, nu din pricina vreunor dulci păcate, ci doar de dragul acelor nevrednice pîlpîiri ale minții, preocupată nici ea nu știe de ce și pentru ce, al satisfacerii unor curiozități atît de sleite, că omul e doar pe jumătate conștient că le are, al orelor de bătut darabana și bîțîit picioarele și fredonat melodii care nici nu-i plac, sau al încîlcitului labirint de reverii blege și monotone care, însă, odată lansate de vreo asociere întîmplătoare, pot prinde în mreje creatura, prea slabă și confuză ca să le reziste.” (n. trad.: C. S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrîn către unul mai tînăr, Ed. Humanitas, București, 2017, pp. 59-60).
Este greu să citești acest pasaj fără să simți un fior, și, totuși, o mare parte din ceea ce Lewis descrie aici este extraordinar de familiar cu ceea ce vedem în jurul nostru în fiecare zi. Cîți dintre noi știm experiența de a ne pierde o seară pe laptopurile noastre, urmărind fără rost o serie de lucruri din ce în ce mai banale și neinteresante, în timp ce alături de noi stă o carte din care doream să citim sau o soție/un soț cu care tînjeam să vorbim? Cîți dintre noi știu cum este să participăm la o reuniune cu prietenii, în timp ce ne verificăm în mod constant telefoanele mobile pentru a vedea dacă se întîmplă ceva interesant în altă parte sau sîntem numai pe jumătate conștienți și după ce plecăm realizăm cu durere că nu am reușit să avem nici măcar o conversație interesantă? Am văzut o familie de 5 persoane așezîndu-se împreună într-un tren, și fiecare dintre ei și-a scos iPhone-ul sau iPad-ul, preferîndu-le în detrimentul celor dragi din fața lor.
Desigur, ar putea părea un alarmism nejustificat să-ți faci griji în legătură cu o astfel de distragere banală. C. S. Lewis anticipează această obiecție:
„Vei spune că acestea sînt păcate minore (…) Nu are nicio importanță cît de mici sînt păcatele, cu condiția ca efectul lor cumulat să determine virajul pacientului dinspre lumină către nimicnicie. Nu e mai bună crima decît sînt cărțile de joc, dacă sufletul se dă pe o șeptică. Cu adevărat, cel mai sigur drum spre Iad este cel treptat – panta ușoară, moale la călcat, fără curbe bruște, fără kilometraj, fără indicatoare.” (n. trad.: C. S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrîn către unul mai tînăr, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 60).
Epoca noastră este epoca lenei. Într-adevăr, niciun păcat nu este „modern”. Farmaciile noastre sînt pline de medicamente care tratează depresia, birourile noastre sînt pline de postere motivaționale care încearcă să ne convingă că trebuie să facem munca respectivă, iar filmele noastre sînt pline de personaje care rătăcesc prin viață fără niciun punct de plecare, căutînd plăceri mărunte pentru a le distrage atenția de la lipsa de sens a vieții ca întreg. Recenta capodoperă a lui Richard Linklater, Bloyhood, pe lîngă orice alt lucru pe care am putea să-l spunem despre ea, este cu siguranță o ilustrație puternică a acestei condiții umane moderne. Fără îndoială, acest lucru este, parțial, un simptom al dorinței lumii de a-l ucide pe Dumnezeu alături de complicitatea noastră în acea ucidere și eforturile noastre de a-L îngropa. La urma urmei, Lewis începe acest pasaj sugerînd că este de obicei un „nor vag de vinovăție pe jumătate conștientă” care îi conduce pe creștini în această stare de lene.
Totuși, nu ar trebui să trecem cu vederea rolul tiparelor noastre de consum în care, datorită alegerilor pe care trebuie să le facem la orice pas, sîntem din ce în ce mai indispuși să petrecem suficient timp pentru a simți o plăcere sau pentru a dezvolta o apreciere adevărată și profundă pentru aceasta. Am fost din ce în ce mai programați să fim observatori sau privitori semi-detașați, iar odată cu apariția internetului și a altor tehnologii digitale, această tendință s-a accelerat dramatic, după cum documentează Nicholas Carr în The Shallow. Dar, dacă lenea este un păcat spiritual, o formă prin care nu ne mai interesează de Dumnezeu, totuși, de ce are importanță acest lucru? Cu siguranță, cumpărătorul compulsiv de jocuri sau obsedatul de Facebook va încerca să umple „golul” lăsată de Dumnezeu în viața lui cu alte lucruri neimportante. Dar, la fel ca în cazul tuturor viciilor și virtuților, există și o buclă de tip „boomerang”. Cu cît ne refugiem mai mult în distragerea atenției, cu atît devenim mai obișnuiți cu simpla stimulare, mai desensibilizați și incapabili să ne delectăm. Ne pierdem capacitatea de a ne opri și de a ne gîndi la ceva profund, de a admira ceva frumos de dragul său și ne pierdem pasiunea pentru a povesti sau pentru o anumită persoană. Și, așa cum remarcă Lewis în Sfaturi, fiecare astfel de pasiune sau plăcere, simțită profund ne face să contemplăm cu adevărat minunile pe care Dumnezeu le-a pus în lume și este un pas către El, iar acest pas îi face pe demoni să se cutremure.
Cercul vicios al lenei se poate deplasa în ambele direcții. Fie înspre noi, iar de frică sau din cauza vinovăției ne pierdem desfătarea în Dumnezeu, izvorul binelui, și astfel începem să ne pierdem încîntarea pentru toate bunurile pe care ni le-a dat, în timp ce ne va păsa din ce în ce mai puțin de lucruri sau de peroane – vom ajunge să ne pierdem în iluzii de moment care vor deveni singurele noastre „plăceri” pe care le mai avem. Sau, vom începe să ne obișnuim cu gîndurile noastre, cu ecosistemele care ne înconjoară, pînă cînd vom începe să uităm ce am putea simți dacă am asculta cu adevărat o poezie sau am vedea cu adevărat o persoană reală. Astfel, capacitatea noastră de a ne bucura cu adevărat va fi distrusă, și vom pierde aptitudinea de a ne bucura de Cel care merită toată atenția din partea noastră. Și, nu este greu de văzut că, în oricare dintre variante, viciul lenei, în special în era noastră digitală, conduce în mod natural fiecare dintre toate aspectele pe care le-am discutat deja – Pofta Sexuală și Îmbuibarea, care se contopesc din „curiozitatea” de a ne ține legați de noutate și cu scopul de ne crea propria noastră mică lume virtuală și imaginară.
Ieșirea din acest cerc vicios necesită efort în ambele direcții. Trebuie să căutăm să ne aprindem din nou dragostea pentru Dumnezeu prin închinare, rugăciune, lectură și meditație. Și, totuși, ne vom găsi în mod constat mintea tulburată în fiecare încercare, dacă am trăit o viață leneșă și mînată de distragere continuă. Ar trebui să cultivăm în mod conștient o plăcere plină de recunoștință a lucrurilor sănătoase, a frumuseții, a cunoașterii și a prieteniei pe care le-am primit de la Dumnezeu, mai degrabă decît să rămînem ignoranți și să căutăm altceva ce ne-ar putea abate numai pentru o clipă. Și, cu cît sîntem mai capabili să ne bucurăm de lucrurile care vin de la Dumnezeu, cu atît vom fi atrași în recunoștință înapoi la părtășia minunată cu El.
Sursa originală: Alliance of Confessing Evangelicals – https://www.reformation21.org/articles/the-seven-deadly-sins-in-a-digital-age-4-sloth.php
Tradus cu permisiune – Translated with permission