De ce este studiul teologiei important pentru un credincios creștin?

Studiul teologiei este considerat de unii ca fiind plictisitor, irelevant și complicat. Dar, pentru cei care vor să îl cunoască pe Dumnezeu, studiul teologiei este indispensabil. Cuvîntul „teologie” provine din 2 cuvinte grecești, Theos (Dumnezeu) și logos (cuvînt). Studiul teologiei este un efort în a face afirmații definitive despre Dumnezeu și despre implicațiile Lui în lume într-o formă clară, coerentă și relevantă, bazată pe revelația lui Dumnezeu. Doctrina îi echipează pe credincioși să-și îndeplinească scopul lor principal, care este să-L glorifice și să-și găsească plăcerea în El printr-o cunoaștere aprofundată a Sa. O relație spirituală adevărată cu Dumnezeu depinde de o corectă înțelegere a Lui.

Orice sistem teologic care face distincție între afirmați raționale (cunoaștere) despre Dumnezeu și o relație personală (iubire) cu Dumnezeu eșuează să vadă legătura necesară între iubire și cunoaștere. Capacitatea de a iubi și de a spune altora despre o persoană este majorată de cunoașterea mai detaliată a acelei persoane. Iubirea și cunoașterea merg mînă în mînă. Cei care iubesc sînt slujitorii Celui care iubește. Cunoașterea de Dumnezeu este principalul scop al teologiei.

Cunoașterea fără devoțiune este rece, o ortodoxie moartă. Devoțiunea fără cunoaștere este instabilitate irațională. Adevărata cunoaștere de Dumnezeu include înțelegerea tuturor lucrurilor din perspectiva Lui. Teologia presupune să înveți să gîndești așa cum gîndește Dumnezeu. Înseamnă să înveți ceea ce Dumnezeu iubește și ceea ce El urăște. Înseamnă să auzi, să gîndești și să acționezi la fel cum El o face. Cunoscînd cum gîndește Dumnezeu este primul pas în a deveni evlavios.

Multora le convine să creadă că doar prin a fi o persoană „bună” și prin a-l „iubi” pe Dumnezeu, fără niciun accent pe doctrină, este suficient. Dar, a fi o persoană bună poate să însemne cu totul altceva în funcție de ce cred oamenii că înseamnă „bun” sau ce constituie o „persoană”. Iubirea de Dumnezeu va arăta foarte diferit în funcție de ce crede cineva despre „Dumnezeu” sau despre „iubire”. Conexiunea fundamentală dintre credință și comportament, între iubire și cunoaștere, cere o cercetare riguroasă a adevărului pentru toți cei care vor să-L iubească pe Dumnezeu și să fie evlavioși. Evrei 5:11-6:1 ne învață că aprofundarea înțelegerii teologice ne echipează pentru a fi capabili să facem diferența între bine și rău, alături de dezvoltarea în maturitate a credincioșilor în cunoașterea lor în legătură cu Dumnezeu.

Asupra celor de mai sus, avem multe de zis şi lucruri grele de tâlcuit, fiindcă v-aţi făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul. De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu. (Evrei 5:11-6:1)

O teologie corectă se bazează pe credința că Dumnezeu există, este personal, poate fi cunoscut și s-a revelat. Aceste presupoziții îi motivează pe teologi să se dedice într-o cercetare pasionată a Cuvîntului lui Dumnezeu. Din nefericire, cuvîntul „teolog” este utilizat de cele mai multe ori pentru a desemna în mod exclusiv o persoană care profesează în domeniul teologiei, în loc să definească orice persoană care în mod pasionat este devotat cunoașterii lui Dumnezeu. Într-un anumit sens, orice persoană care se gîndește la Dumnezeu este teolog. Dar, un credincios al cărei vieți este consumată de cunoașterea lui Dumnezeu este în mod cert un teolog, iar teologii sînt doritori să afle adevărul.

Iubindu-l pe Dumnezeu înseamnă să iubești adevărul. Dumnezeu este Dumnezeul adevărului; El este adevărul. În Scriptură, toate cele 3 persoane ale Trinității sînt în mod virtual corelate cu adevărul.

În lumina acestei relații între Dumnezeu și adevăr, nu ne miră faptul că Marea Poruncă include iubirea de Dumnezeu și cu mintea: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul (mintea) tău, și cu toată puterea ta” (Marcu 12:30). A-l iubi în totalitate pe Dumnezeu și supunîndu-te Marii Porunci necesită să implici activ mintea în păzirea adevărului.

A doua jumătate a Marii Porunci – să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Marcu 12:31) – de asemenea necesită o dedicare către adevăr. Iubirea, bunătatea și compasiunea trebuie să includă o preocupare profundă a cunoașterii adevărului, de vreme ce viețile lor depind de asta. Dumnezeu răspunde celei mai mari nevoi ale omului – nevoia de relații – prin relația cu El prin intermediul înțelegerii adevărului. Sfințirea, de asemenea, are loc tot prin mijloace ale adevărului: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvîntul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Ucenicia autentică este marcată de cunoașterea și supunerea față de adevăr: „Dacă rămîneți în Cuvîntul Meu, sînteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8:31-32). Prin urmare, a-i iubi pe alții presupune să ai o dorință adîncă după adevăr. Acesta este motivul pentru care Marea Poruncă este caracterizată de o învățătură atît de importantă. A face ucenici ai lui Christos implică a-i învăța să studieze tot ceea ce El a poruncit (Matei 28:20). Isus vrea ca oamenii să înțeleagă și să se supună adevărului și să găsească astfel viața în El. Eșecul în a nu veghea dacă cei dragi ai tăi înțeleg adevărul este dovada faptului că nu te interesează care este starea lor veșnică. Oamenii sînt judecați și merg în Iad pentru că eșuează în a-L iubi și a I se supune lui Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:11-13; Romani 1:18, 21, 25; Iacov 1:18; 1 Petru 1:23).

Metoda teologică

Teologia sistematică urmărește să rezume toate învățăturile biblice cu privire la anumite subiecte cu scopul de a trage concluzii clare și definitive în aspectele care se intersectează cu viața. Dumnezeu s-a revelat oamenilor în istorie, motiv pentru care putem să-L cunoaștem personal. El nu s-a revelat numai prin afirmații, ci ceea ce este în mod obiectiv adevărat despre El a fost de asemenea revelat și în mod subiectiv prin intermediul evenimentelor istorice.

Dumnezeu s-a revelat personal în istorie în foarte multe modalități și moduri. Uneori este dificil să înțelegem aceste lucruri datorită contextului istoric în care s-a revelat El pentru că noi trăim într-o epocă diferită. Pentru că revelarea lui Dumnezeu este istorică și personală, înțelegerea Bibilică a revelației lui Dumnezeu este progresivă și cumulativă. Teologul trebuie să ia în considerare contextul istoric și natura progresivă a revelației în fiecare etapă a ei. Procesul teologic trebuie să includă o exegeză atentă a pasajului care este relevant întrebării la care trebuie să se găsească răspuns. Mai mult, exegeza trebuie făcută cu atentă sensibilitate față de contextul istoric al pasajului care este studiat. Această metodă teologică a dat naștere mai multor materii în teologie.

Procesul teologic

Procesul teologic poate fi catalogat în mai multe discipline, așa cum se arată în tabelul următor.

Exegeza	Procesul determinării adevăratului sens al unui anumit pasaj din Scriptură
Teologia bibilică	Studiul revelației scripturale raportat la cadrul istoric prezentat în Biblie.
Teologia sistematică	Un studiu care răspunde întrebării: „Ce ne învață Biblia despre un anumit subiect?”
Teologie istorică	Studiul modului în care credincioși din diferite perioade istorice ale bisericii au înțeles anumite subiecte teologice.
Teologie filosofică	Studiul subiectelor teologice prin intermediul metodelor filosofice și metodelor naturale (ale revelației generale) aparte de Biblie.
Teologie practică	Studiul cele mai bune modalități de a aplica adevărurile teologice la viața bisericii și în lume (inlcuzînd predicarea, educarea creștină, consilierea, evanghelizarea, misiunea, administrarea bisericii, liturghia, etc.).
Apologetica	Studiu teologic prin care se apără învățătura creștină împotriva criticismului prin mijloace care dovedesc credibilitate acesteia.

Cu precădere, teologia sistematică se construiește pe concluziile trase de exegeză și teologia biblică. Ea își propune să rezume învățăturile Scripturii într-o modalitate înțeleasă și atent formulată. Ea implică colectarea, sistematizarea și înțelegerea tuturor pasajelor relevante din Biblie în legătură cu anumite subiecte și rezumarea acestor învățături în mod clar astfel ca oamenii lui Dumnezeu să știe ce cred și cum să trăiască în raport cu principiile teologice.

Referința cu privire la acest gen de teologie se poate întîlni în insistența lui Pavel cum că el nu s-a ferit să vestească „tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27) și în Marea Trimitere a lui Isus pentru biserică atunci cînd a spus: „faceți ucenici din toate neamurile învățîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:19-20).

Categorii importante în studiul Teologiei Sistematice

Materiile cele mai importante ale studiului teologiei sistematice pot fi văzute în tabelul de mai jos.

Domeniul de studiu	Denumirea
Metoda și fundamentul	Prolegomena
Biblia	Bibliologie
Dumnezeu	Theologie
Umanitatea	Antropologie
Păcatul	Hamartiologie
Chritos	Christologie
Duhul Sfînt	Pneumatologie
Mîntuire	Soteriologie
Biserica	Eclesiologie
Lucrurile viitoare	Escatologie

Doctrina esențială vs doctrina periferică

Abilitatea să discernem între importanța convingerilor teologice este vitală pentru viața de credință și pentru slujire. Atît puritatea cît și unitatea bisericii sînt în joc cînd vine vorba de acest subiect. Problemele teologice pot să cadă în una dintre aceste 4 categorii:

1. Chestiuni absolute – definesc convingerile de bază ale credinței creștine;
2. Convingeri – nu sînt chestiuni absolute, dar au impact asupra vieții personale și asupra vieții bisericii;
3. Opinii – constau în probleme care în mod normal nu ar trebui să ducă la divizări;
4. Întrebări – care sînt chestiuni nesoluționate.

Aceste categorii pot fi cel mai bine văzute în cercuri concentrice în ordinea importanței: 1, 2, 3, 4.

Atunci cînd o problemă cade în oricare dintre aceste 4 categorii ar trebui să se determine soluția acesteia prin cîntărirea cumulativă a cel puțin 7 considerații:

1. Claritatea biblică;
2. Relevanța pentru persoana lui Dumnezeu;
3. Relevanța în raport cu Evanghelia;
4. Frecvența biblică și semnificația (cît de des apare în Scriptură, cît de des este învățată și cît de multă greutate pune Scriptura asupra acelei chestiuni);
5. Efectul asupra altor doctrine;
6. Consensul de-a lungul credincioșilor creștini (atît în istorie cît și în prezent);
7. Efectul asupra credinței personale și asupra vieții bisericii.

Aceste criterii pentru a determina importanța anumitor convingeri particulare trebuie considerate într-o lumină cumulativă în legătură cu doctrina despre care este vorba. De exemplu, doar pentru că o anumită doctrină se situează împotriva a ceea ce a cîștigat consensul credincioșilor de-a lungul istoriei, nu înseamnă în mod necesar că este greșită, totuși, ar trebui să adauge o anumită greutate împotriva ei. Toate aceste 7 considerații trebuie avute în vedere în mod colectiv pentru a se determina cît de importantă este o anumită problemă pentru credința creștină.

Abilitatea discernerii între doctrinele de bază și problemele discutabile înseamnă păzirea bisericii de compromiterea adevărului și de schismele avînd la bază convingeri periferice.