top
Depresie/suferință Acceptă viața pe care o ai

Acceptă viața pe care o ai

Ne mutăm.

Curățarea cutiilor din pod m-a lăsat mai neliniștită și mai emoționată decât am anticipat vreodată. Pe măsură ce deschid fiecare ladă, îmi amintesc cu claritate cum era viața de odinioară – hobby-urile pe care le iubeam, lucrurile pe care le făceam. Răsfoind printre amintirile mele, îmi amintesc din nou că viața pe care o trăiesc acum nu este cea pentru care am optat. Nimic nu a ieșit așa cum am plănuit.

Deși sunt profund convinsă că trăiesc ceea ce este mai bun pentru mine din partea lui Dumnezeu, sunt zile în care plâng pierderea a ceea ce a fost – mai ales recent, când am răscolit vechile lăzi, fiecare dintre ele fiind pline de amintiri ale unei vieți care nu mai există. Fotografii din vacanțele de familie de mult timp, Crăciunuri trecute, recitaluri și piese de teatru de la școală. Cutii de pantofi pline cu scrisori de la oameni pe care nu-i mai cunosc. Fotografii din copilărie care mă fac să râd și, în același timp, să mă îngrozesc. Toate îmi amintesc cât de mult s-a schimbat viața mea.

Și mai sunt și materialele de artă. Acum 15 ani, viața mea era definită de proiectele pe care le puteam face cu mâinile mele. Pictură, artizanat, scrapbooking, broderie, confecționare de bijuterii, pictură de vase. Bidoane, lăzi și containere de artizanat, toate înghesuite în pod – fiecare dedicat unei pasiuni artistice diferite. Toate mi-au stârnit creativitatea. M-au relaxat. M-au făcut fericită.

Dar diagnosticul meu de sindrom post-polio a schimbat toate astea. Cu brațele mele deteriorându-se, nu-mi mai puteam permite să-mi irosesc energia pe meșteșuguri. Am împachetat totul în cutii (cu ajutor), am etichetat totul și l-am băgat în pod. Și nu m-am mai uitat la ele. Până acum.

Ce s-a întâmplat cu viața la care visam?

În timp ce o prietenă mă ajută să scotocesc prin aceste cutii vechi, uitându-mă la pensule și pânze, ștampile de cauciuc și hârtie colorată, o tristețe profundă se așterne peste mine. Mi-e dor de acele lucruri. Dar știu că fac parte din trecutul meu și nu pot să mă gândesc la ceea ce nu poate fi anulat.

Această suferință nu este specifică mie. Cu câteva săptămâni în urmă, am vorbit cu trei prietene, toate se confruntau cu o dezamăgire semnificativă. Una dintre ele a fost cântăreață de operă, dar corzile vocale i s-au schimbat și nu mai poate cânta așa cum o făcea odată. O altă prietenă aștepta cu nerăbdare ca cel mai mic copil al ei să meargă la școală, astfel încât să poată urma slujirea la care se simțea chemată. Dar o sarcină neașteptată i-a schimbat dramatic planurile și acum visele ei par irealizabile. Cea de-a treia prietenă are un copil cu nevoi speciale și se întreabă în mod constant despre viitorul copilului ei. La fel ca și pentru al ei.

Ca și prietenele mele, cu toții ne confruntăm cu dezamăgiri. Viețile noastre arată cu mult diferit față de cum ne-am imaginat că vor arăta. Oamenii visează la anumite cariere și realizări, dar problemele de familie sau evenimentele neașteptate fac ca acestea să treacă pe plan secund. Tinerii îndrăgostiți cred că vor avea familia perfectă, dar cumva familia lor nici măcar nu seamănă cu viziunea lor.

Așadar, ce facem? Cum trecem peste acest sentiment sâcâitor că ar trebui să fie mai mult în viață? Sau că poate ni se refuză viața pe care ar trebui să o avem? Viața pe care, dacă am fi complet sinceri, credem că o merităm.

Plângeți profund

Acest sfat al lui John Piper mi-a fost de un ajutor nemăsurat: “Din când în când, plângi profund pentru viața pe care ai sperat că o vei avea. Plângi pierderile. Apoi spală-te pe față. Ai încredere în Dumnezeu. Și acceptă, îmbrățișează, viața pe care o ai.

Plângi profund pentru viața pe care ai sperat că o vei avea.” Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte, simt un sentiment de eliberare. Noi, care suntem uneori prea preocupați de a ascunde cumva durerea noastră, ca și cum gestul ar fi mai spiritual, trebuie să vărsăm lacrimi. Să recunoaștem ceea ce este greu. Să deplângem pierderile. Să simțim înțepătura a ceea ce nu va fi niciodată.

Plânsul mă ajută să mă vindec. Deoarece doliul este rareori un eveniment “unul și gata”, uneori cedez mult timp după ce cred că am trecut peste. Adesea pe neașteptate. Când lacrimile izvorăsc, am învățat să le recunosc și chiar să le primesc cu bucurie. Ele dezvăluie frecvent ceva la care merită să acordăm atenție.

Plâng pierderea a ceea ce a fost odată, precum și pierderea a ceea ce nu a fost niciodată. Amândouă sunt pierderi a ceea ce am sperat să fie. Cuplurile care s-au luptat cu infertilitatea, precum și cei care au îngropat un copil, sau care cresc un copil cu nevoi speciale sau un fiu sau o fiică rebelă, cu toții au pierdut ceea ce sperau să fie. Oricare ar fi originea, acestea sunt totuși pierderi.

Spălați-vă pe față

După ce am plâns și m-am întristat, îmi spăl fața. Nu-mi usuc doar lacrimile. Iau o cârpă caldă și îmi șterg dârele sărate de pe obraji. Las căldura liniștitoare să se miște pe pielea mea. Apoi îmi stropesc fața cu apă rece pentru a mă reîmprospăta, a-mi redirecționa gândurile și a-mi fixa privirea asupra Domnului. Doar atunci pot merge mai departe.

Acesta este un act deliberat, o alegere pe care o fac pentru a mă reorienta.

Când mă reorientez, îmi iau ochii de pe problemele mele și îi mut pe Domnul – și aleg să mă încred în El. Să mă încred în El chiar și atunci când situația mea pare neagră. Am încredere în El că lucrează pentru binele meu. Să am încredere în El că știe ce este cel mai bine.

Acceptă viața pe care ți-a dat-o Dumnezeu

În cele din urmă, sunt chemată să accept viața pe care o am. Să o îmbrățișez așa cum aș îmbrățișa un prieten iubit. Din toată inima. Cu bucurie și acceptare, nu cu supunere de rea-credință. A îmbrățișa înseamnă a primi cu bucurie și chiar a saluta orice îmi dă Domnul, chiar și atunci când nu era în planurile mele. Înseamnă a fi pe deplin prezent, a trăi în prezent, a găsi bucurie în clipa de față și a nu tânji după ceea ce a trecut.

Așadar, astăzi, dacă vă simțiți obosiți și dezamăgiți de viața voastră, dăți voie lăuntrului să se tânguiască. Dacă e nevoie, plângi profund. Poți să deplângi pierderea a ceea ce ai sperat. Dar apoi, după ce ai plâns, spală-te pe față, ai încredere în Dumnezeu și acceptă viața pe care ți-a dat-o.

Într-o lume plină de tristețe și pierdere, Dumnezeu i-a spus poporului Său: “Nu-ți aduce aminte de lucrurile dintâi, nici nu te gândi la lucrurile din trecut. Iată, Eu fac un lucru nou; acum răsare, nu vă dați seama? Voi face o cale în pustiu și râuri în deșert” (Isaia 43:18-19).

Domnul face într-adevăr un lucru nou în viața mea. Și în a ta, de asemenea. El face o cale în pustiu și forjează râuri locuri deșertice. Întinde-ți cortul și acceptă. Dumnezeu deja lucrează ceva foarte frumos.

Sursa originală: Embrace The Life You Havehttps://www.desiringgod.org/articles/embrace-the-life-you-have

Tradus cu permisiune – Translated with permission