Când orice nădejde pare pierdută. Vinerea mare.

Iubesc Sărbătoarea Paștelui. Este cea mai importantă zi de bucurie. Ne unim în jubilație: “A înviat, a înviat cu adevărat!“

Dar când mă gândesc la Vinerea Mare, inima mea se prăbușește. Este amintirea noastră a ultimei zile de disperare, când păcatul a colorat lumea și răul pare să fi triumfat.

Cu câțiva ani în urmă, mă afundam într-o depresie întunecată. Viața era cenușie. Plângeam la cea mai mică provocare și, uneori, fără nici măcar o provocare. Cădeam într-o gaură neagră și mă simțeam neputincioasă în a-mi opri căderea.

Atât de mult din viața mea se dezintegrase. Soțul meu părăsise familia noastră, iar copiii noștri au concluzionat că Dumnezeu nu era real. Erau furioși și dezamăgiți, descărcându-și frustrările acasă. Sănătatea mea se prăbușea ca într-o spirală, iar eu mă chinuiam să am grijă de mine, darămite de două fiice adolescente.

Mă aflam într-unul dintre cele mai proaste momente din viața mea. Deși înainte cunoscusem o relație profundă cu Dumnezeu, acum mă luptam să cred că Dumnezeu mă iubea. Durerea mea neîncetată mă convinsese că situația mea nu se va schimba niciodată.

Pe scurt, mă simțeam disperată.

Prietenii mei au încercat să mă ajute cum au putut, aducându-mi mâncare, rugându-se cu mine și încurajându-mă să merg mai departe.

Le-am apreciat eforturile, dar, cu toate acestea, mă simțeam încă copleșită și descurajată. Nu-mi plăcea să discut despre problemele mele, pentru că nimeni nu-mi putea înțelege durerea. Cei dragi îmi ofereau sfaturi, dar eu nici măcar nu puteam să le primesc.

Când visele au murit

Într-o dimineață m-am hotărât în sfârșit să le spun câtorva prieteni cum mă simt. Nu voiam să vorbesc, dar știam că era important să fiu încurajată de sfinți. Nu am vrut să mă îndepărtez și mai mult de părtășie în durerea mea continuă.

Dar, la scurt timp după ce am început să vorbim, nu am mai putut vorbi. Mă simțeam prost în timp ce stăteam acolo și plângeam. Mângâierea prietenilor, deși bine intenționată, mi se părea goală. Nimeni nu putea repara asta. Începusem să mă întreb dacă nu cumva nici Dumnezeu nu mai putea. Prietenii mei stăteau cu mine, fără cuvinte, în timp ce eu plângeam.

După o tăcere lungă, o prietenă a vorbit. Nu voi uita niciodată cuvintele ei.

“Când mă gândesc la tine și mă rog pentru tine, văd mereu această imagine: este cea a ucenicilor și a mamei lui Isus, Maria, plângând la picioarele crucii. Sunt strânși unul lângă altul, încercând să se consoleze reciproc. Încercând să înțeleagă tot ce s-a întâmplat. Dar pur și simplu nu există niciun înțeles.“

”Cerul este negru. Orice speranță pare pierdută. Visele lor au murit. Se pare că nimic bun nu va ieși vreodată din asta.”

“Pentru ei, această zi, Vinerea Mare, este cea mai întunecată zi pe care au cunoscut-o vreodată.”

“Dar singurul lucru pe care ei nu-l știu este… . …că urmează Paștele.”

Dumnezeu nu a terminat

Urmează Sărbătoarea Paștelui.

Abia am putut asimila cuvintele.

Niciunul dintre celelalte cuvinte ale prietenilor mei nu mă consolaseră. Acum eram cuprinsă de o pace de nedescris.

Bineînțeles. Vine Paștele.

M-am oprit din plâns. Nu mă pusesem niciodată cu adevărat în locul urmașilor lui Isus când stăteau la picioarele crucii. Scriptura spune doar: “Soldații au făcut aceste lucruri, iar lângă crucea lui Isus stăteau mama Lui și sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Clopas, și Maria Magdalena” (Ioan 19:24-25). Nu mi-am imaginat niciodată până atunci cum trebuie să fi fost pentru prietenii lui Isus în Vinerea Mare. Acei adepți care își puseseră credința și speranța în Isus, dar care acum Îl priveau cum moare. În timp ce îmi imaginam cum trebuie să se fi simțit ucenicii și Maria, am simțit oarecum o legătură cu ei. Ei știau ce înseamnă să te simți disperat, să ai visele spulberate, viețile ruinate, planurile distruse. Și au rămas fără nimic de care să se mai poată agăța.

În acel moment, ei nu puteau vedea decât o parte din imaginea pe care o trăiau în acel moment. Asta era tot ce aveau.

La fel ca ei, nu vedeam cum Dumnezeu putea să scoată ceva bun din situația mea. Dar, pe măsură ce am lăsat această imagine din Vinerea Mare să mă cuprindă, mi-am dat seama că povestea mea nu se terminase încă. Dumnezeu nu era terminat. Nu era pierdută toată speranța.

Frumusețe din pulberea de cenușă

Cuvintele prietenei mele mi-au adus o mângâiere de nedescris, atât atunci, cât și acum. M-am agățat de acel pasaj, de acea scenă de lângă cruce, de ani de zile. Mi-a dat curaj. Mi-a pus viața în perspectivă. Mi-a reamintit că Dumnezeu poate scoate frumusețe din pulberea de cenușă.

Mi-am dat seama că suferința mea era temporară; într-o zi se va sfârși. Suferința mea avea un sens; nu va fi irosită. Suferința mea îl putea glorifica pe Dumnezeu; iar în cele din urmă, era spre binele meu.

Deși această experiență a avut loc cu câțiva ani în urmă, nu voi uita niciodată acea zi. Mi-a dat speranță. Nu că circumstanțele mele se vor schimba peste noapte. Dar că schimbarea era posibilă. Și va veni într-o zi.

Mi-a reamintit, de asemenea, că de multe ori când privesc mă uit doar la o poză, ”o captură de ecran”, la un cadru din filmul vieții mele. Nu am nicio idee despre ce va urma. Poate că noaptea mea de plâns s-a terminat și zorii sunt pe cale să se ivească, aducând cu ei un potop de bucurie nespusă.

Sau poate că lacrimile mele nu s-au terminat. Poate că noaptea va mai rămâne pentru încă o vreme.

Dar asta știu: Paștele se apropie.

Sursa originală: When Every Hope Seems Lost – Good Friday – https://www.desiringgod.org/articles/when-every-hope-seems-lost

Tradus cu permisiune – Translated with permission