Dumnezeu a scris povestea vieții pe care nu ți-ai dorit-o?

Te-ai uitat vreodată la viața ta și ai presupus că nimic nu se va îmbunătăți vreodată? Te-ai gândit că lucrurile dificile vor fi din ce în ce mai dificile și că lucrurile bune ar putea dispărea? Că nu are rost să mai speri, pentru că nu vei ajunge decât la dezamăgire?

Eu am făcut-o.

Când soțul meu a părăsit familia noastră în urmă cu nouă ani, eu și fiicele mele adolescente am fost răvășite. Nu ne-am imaginat niciodată că vom fi o familie scindată. Toți pe care-i știam erau familii nedespărțite și, dintr-o dată, nu mai făceam parte din acel grup.

Ne-am luptat să ne găsim identitatea împreună și să ne stabilim noua noastră normalitate. Nu-mi plăcea felul în care se desfășura povestea vieții mele și am plâns ceea ce pierdusem. În mintea mea, familiile intacte aveau copii care erau atrași de Dumnezeu. Râdeau împreună și vorbeau în jurul mesei. Șopteau rugăciuni sincere noaptea și respectau autoritatea părinților lor.

Familia noastră nu mai făcea aceste lucruri. La un moment dat, ambele fiice ale mele nu mai voiau să aibă nimic de-a face cu Dumnezeu. Dumnezeu le dezamăgise. Nu voiau să mai aibă încredere în El.

Miezul poveștii

Și totuși, toamna trecută, fiica mea cea mare, Katie, a plecat pentru un an să-L slujească pe Domnul în Africa. Cu opt ani în urmă, slujirea lui Isus ar fi fost de neconceput pentru ea. Cu opt ani în urmă, Dumnezeu nu mai era real pentru ea. Cu opt ani în urmă, aproape că a renunțat la credință.

În duminica în care biserica ei a adus prezentat plecarea ei, predica a fost despre Iosif. Pastorul a spus: “Nu te concentra atât de mult asupra a ceea ce Dumnezeu ți-a luat ca să nu ajungi să nu mai poți vedea sau crede că Dumnezeu va face ceva prin tine“.

Aceste cuvinte m-au lovit puternic. El a continuat citând din cartea puternică a lui Paul Miller, A Praying Life (O viață de rugăciune): “Atunci când ne confruntăm cu o suferință care nu vrea să dispară sau chiar cu o problemă minoră, ne concentrăm instinctiv pe ceea ce lipsește și nu pe mâna Stăpânului. De multe ori, atunci când crezi că totul a mers pe dos, să știi că te afli abia la mijlocul poveștii.“

De multe ori, atunci când crezi că totul a mers rău, să știi că te afli abia la mijlocul poveștii.

Cel mai greu an din viața mea

Această propoziție mi-a revenit în minte pe tot parcursul predicii. Este atât de ușor să te concentrezi pe ceea ce lipsește și nu pe mâna lui Dumnezeu atunci când ești în mijlocul unei întâmplărilor vieții tale. Când fiecare zi pare o luptă insurmontabilă, iar detaliile prezentului te consumă, este imposibil să-ți imaginezi că se întâmplă altceva.

În urmă cu opt ani, ne aflam într-o parte chinuitoare a poveștii vieții. Se simțea ca un coșmar nesfârșit. De fapt, a fost, probabil, cel mai greu an din viața mea.

La mijloc fiind, tot ce puteam vedea era ceea ce nu mersese bine. Ce îmi luase Dumnezeu. Ceea ce părea iremediabil și rupt. Simțeam că pierdusem totul. Și nu credeam că Dumnezeu va face ceva prin mine sau prin circumstanțele mele. Soțul meu plecase, copiii mei erau un dezastru, iar corpul meu ceda. Cum ar fi putut ieși ceva bun din această durere inimaginabilă?

De ce nu a răspuns Dumnezeu?

Vorbind cu fiica mea cea mare într-o după-amiază din 2010, încercând să o ajut să înțeleagă ce se întâmplase, a fost unul dintre cele mai grele momente pentru mine. I-am spus că Dumnezeu ne va conduce prin criza actuală. Ea s-a ridicat în picioare, a aruncat o cutie de Kleenex în mine și a strigat în timp ce ieșea din cameră: “Nu mai vorbi! Oprește-te! Nu vreau să am nimic de-a face cu Dumnezeul tău“.

Am stat acolo, uimită. Nu eram sigură ce să spun. Această fiică prețioasă, care fusese botezată cu doi ani mai devreme, decisese că Dumnezeul meu nu era Dumnezeul ei. Se rugase, se încredea și așteptase ca Domnul să schimbe situația familiei ei, dar nu se schimbase nimic. În schimb, lucrurile se înrăutățiseră. Rugăciunile ei păreau inutile, iar credința ei se prăbușea odată cu familia noastră.

Îmi doream atât de mult un final fericit, legat cu o fundă. O căsnicie restaurată. Copii plini de credință. Un trup fără dureri. Eram convinsă că fiicele mele vor avea încredere în Dumnezeu doar dacă rugăciunile lor vor primi răspuns exact așa cum au fost cerute. La urma urmei, ele își doreau lucruri dumnezeiești. De ce nu le-a răspuns Dumnezeu?

Seară de seară, mă rugam sincer pentru ele și cu ele. Am îngenuncheat lângă paturile lor și am vorbit cu Dumnezeu împreună. Dar, după un timp, au devenit dezinteresate de rugăciune. Nimic nu părea să se întâmple.

Nu acesta a fost planul

După ani de rugăciune aparent fără rezultate, am fost și eu tentată să renunț să cer schimbarea. Știam că Dumnezeu era la lucru, dar nu puteam vedea nicio dovadă a acestui lucru. Am vrut să-mi protejez copiii și să le ofer tot ceea ce credeam că au nevoie pentru a avea o credință puternică, dar pur și simplu nu am putut. Nimic nu era sub controlul meu. Tot ce puteam face era să strig către Dumnezeu și să aștept.

Eram disperată pentru fiicele mele și pentru mine însămi, în timp ce întunericul părea să mă apese din toate părțile. Nu acesta a fost planul pe care mi l-am dorit pentru viața mea – sau pentru a lor. Mă simțeam neajutorată și fără speranță, deoarece nu-L vedeam pe Dumnezeu lucrând în nimic din toate acestea. Stăteam trează noaptea, cu frică.

Puteam să am încredere în Dumnezeu pentru mine – dar pentru copiii mei? Asta era mult mai greu. Era nevoie de mult mai multă credință.

Și mai multe despre poveste vieții

În ciuda temerilor mele,  treptat, de-a lungul mai multor ani, ambele mele fiice au ajuns la o credință profundă. Această fiică, care nu voia să aibă nimic de-a face cu Dumnezeul “meu”, a căutat din nou o relație cu El. A început să meargă la studiul Bibliei. Comportamentul ei s-a înmuiat. A început să vorbească despre Isus.

Apoi a început aibă un grup de studiu biblic. Dumnezeu a redevenit Dumnezeul “ei”. Iar acum îl slujește în Africa. Undeva, în mijlocul durerii, Dumnezeu a redevenit real pentru ea. El a cucerit-o din nou. Acei ani disperați în care a tăcut, nu a fost absent. El fusese acolo tot timpul.

Cu toții suntem lucrări în curs de desfășurare. Și cu toții ne aflăm abia la mijlocul poveștilor noastre. Nu știm cum se vor sfârși lucrurile. Știm, însă, că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu (Luca 1:37). El “dă viață celor morți și cheamă la existență lucruri care nu există” (Romani 4:17).

Dar, în același timp, este posibil ca poveștile noastre să nu arate așa cum am plănuit. Nimic nu poate arăta ca și cum ar fi legat cu o fundă. S-ar putea să nu ne vedem copiii întorcându-se la Christos, căsniciile noastre să nu se refacă iar bolile noastre să nu aibă vindecare. Dar putem avea încredere că Dumnezeu este în această poveste. Și El este autorul, orchestrând cele mai mici detalii pentru binele nostru final. S-ar putea să nu înțelegem de ce se întâmplă lucrurile, dar putem fi siguri că Dumnezeu are un scop glorios pentru durerea pe care o îndurăm.

Eu sunt încă abia la mijlocul poveștii mele. La fel și tu. Deși niciunul dintre noi nu cunoaște bucuriile și încercările pe care le vom întâlni încă, știm că Isus va fi cu noi prin toate acestea.

Și putem fi încrezători că, într-o zi, după ce ultimul capitol va fi scris, povestea noastră va fi legată cu o fundă în cel mai glorios mod posibil.

Sursa originală: Did God Write The Story You Didn’t Want? – https://www.desiringgod.org/articles/did-god-write-the-story-you-didnt-want

Tradus cu permisiune – Translated with permission