Bucuria mea a crescut în mijlocul durerilor
Înainte aveam o viață minunată. Mergeam în vacanțe interesante, găteam mese gourmet pentru familia mea și pictam orice, începând de la vase și până la pânze. Sigur, aveam limitări din cauza poliomielitei din copilărie, dar puteam să fac tot ce-mi doream. Încet, însă, toate acestea s-au schimbat. Astăzi folosesc un scaun cu rotile pentru a merge acolo unde odată mergeam pe jos. Admir arta pe care am creat-o cândva. Am nevoie de asistență când altădată doar o ofeream. Lumea mea a devenit mai mică.
Cu zeci de ani în urmă, cuvintele din 2 Corinteni 6:10, „îndurerat, dar mereu bucuros„, păreau admirabile în teorie, dar imposibile în practică. Nu-mi puteam imagina bucuria și tristețea chiar coexistând; prin definiție, a avea una însemna absența celeilalte. Singurul mod în care mi-aș fi putut imagina bucuria atunci când eram trist era dacă tristețea mea temporară ar fi fost înlocuită de o eliberare rapidă și miraculoasă. Atunci m-aș fi putut bucura, în timp ce toată lumea se mira de credința mea și de bunătatea lui Dumnezeu.
Durerile mele neașteptate
Așadar, când am fost diagnosticată în mod neașteptat cu sindromul post-polio în urmă cu șaisprezece ani, nu vedeam cum aș putea găsi bucurie în afara vindecării. Medicii au spus că nu exista niciun leac pentru afecțiunea mea și că voi trăi cu pierderi continue. Pentru a încetini progresia, m-au sfătuit să reduc viața la minimul necesar și să nu-mi mai suprasolicit brațele. Ca soție și mamă a unor copii mici, am fost nevoită să fac zilnic alegeri dificile, iar noi pierderi apăreau în fiecare lună. Mă simțeam implacabilă. Sincer, încă mă mai simt.
Astăzi nu pot nici măcar să-mi fac cafeaua, cu atât mai puțin să o car la masă. Mă confrunt cu o durere continuă care nu va face decât să se intensifice. Deși acest lucru poate părea deprimant, în mod surprinzător, m-a făcut să fiu mai veselă. Am învățat să nu mă mai uit la circumstanțele mele și să încep să mă bucur de Dumnezeul care S-a apropiat de mine prin ele.
Cum mă bucur în continuare
Pe măsură ce corpul meu slăbește, Dumnezeu a devenit mai real și mai prezent ca niciodată. Aș putea repeta ca un ecou cuvintele din Psalmul 46:1, că Dumnezeu este „refugiul și tăria mea, un ajutor foarte prezent în necazuri„. În toate încercările mele, Domnul nu m-a dezamăgit niciodată, nu m-a părăsit niciodată, nu m-a lăsat să plec.
Biblia a devenit mai prețioasă pentru mine, pentru că asigurările lui Dumnezeu de mângâiere, putere și eliberare nu mai sunt simple cuvinte pe care le-am memorat; acum sunt promisiuni care mă susțin. Pentru că trebuie să depind de Dumnezeu chiar și pentru cele mai mici sarcini, trebuie să mă uit în mod constant la El. Este o decizie conștientă să nu mă mai concentrez asupra a ceea ce este în jurul meu și să încep să mă concentrez asupra lui Dumnezeu. Este o alegere pe care trebuie să o fac toată ziua, în fiecare zi.
Pe măsură ce am mers cu Dumnezeu prin valea umbrei morții, am învățat trei lecții minunate pentru a fi „întristată, dar mereu bucuroasă„.
1. Plângi
Înainte de a mă putea bucura, trebuie să mă plâng. Acest pas este esențial, deoarece numai prin recunoașterea și plângerea durerii mele am experimentat prezența și mângâierea lui Dumnezeu. Fără acest pas, cuvintele mele pot suna spiritual și chiar elocvent, dar sunt deconectate de viața mea – rămân cu sentimentul de gol și de singurătate.
Obișnuiam să cred că este greșit să plâng. Mă prefăceam că durerea mea nu mă deranjează, îndepărtându-mă în tăcere de Dumnezeu, în timp ce în exterior Îl lăudam. Nu știam cum altfel să mă descurc să fiu „întristată, dar mereu bucuroasă„. De atunci, am învățat că Dumnezeu ne înțelege plânsul. Biblia mi-a dat cuvinte pe care să le folosesc – Dumnezeu, în bunătatea Sa, ne arată cum să fim reali cu El.
În Biblie, David (Psalmul 69:1-3), apostolul Pavel (2 Corinteni 12:7-9) și chiar Isus însuși (Marcu 14:36) i-au cerut lui Dumnezeu să le ia suferința, așa că și eu Îi cer cu îndrăzneală lui Dumnezeu izbăvirea. Dumnezeu nu se așteaptă ca eu să mă apropii cu stoicism de durere, prefăcându-mă că nu mă doare, ci mai degrabă mă invită să strig către El și să-I spun ce îmi doresc. În această conversație autentică și intimă cu Dumnezeu, El mă schimbă. Îi spun când mă simt abandonată. Îi cer putere reînnoită. Îl implor pentru o amânare a durerii.
David începe Psalmul 13 spunând: „Până când, Doamne? Mă vei uita pentru totdeauna? Până când Îți vei ascunde fața de mine?”. (Psalmul 13:1), și totuși el încheie câteva versete mai târziu spunând: „Dar eu m-am încrezut în dragostea Ta cea statornică; inima mea se va bucura de mântuirea Ta” (Psalmul 13:5). Ce a cauzat noua sa perspectivă? Cum a putut să treacă de la momentul în care îi pune întrebări lui Dumnezeu, la momentul în care se bucură în El? Pentru mine, la fel ca și pentru David, această schimbare are loc atunci când vorbesc direct cu Dumnezeu, așteptând ca El să răspundă.
Când urmez exemplul lui David, perspectiva mea se schimbă la fel ca a lui David. Circumstanțele mele pot fi neschimbate, dar ceea ce se întâmplă în jurul meu nu mai este centrul meu de interes. Ceva din interiorul meu se schimbă atunci când citesc cuvintele lui Dumnezeu și Îi revărs gândurile mele inedite. Dumnezeu Însuși Se întâlnește cu mine, mângâindu-mă și înviorându-mă. Într-o clipă sunt copleșită de durerea din viața mea, iar în clipa următoare am reînnoite speranța și o perspectiva. De nenumărate ori, m-am rugat în Psalmul 119:25: „Sufletul meu se agață de țărână; dă-mi viață după Cuvântul Tău!”. Și Dumnezeu a făcut exact asta.
2. Caută-L pe El
În suferință am învățat bucuria prezenței lui Dumnezeu. Dumnezeu este întotdeauna cu noi și nu există niciun loc de unde putem fugi de El, dar sunt momente în care sunt mai conștientă de El. În suferință, deseori Îl văd pe Dumnezeu cel mai clar, poate pentru că sunt mai doritoare să-L găsesc. Așa cum spune Osea 6:3: „Să ne grăbim să-L cunoaștem pe Domnul; venirea Lui este sigură ca zorile; El va veni la noi ca ploile, ca ploile de primăvară care udă pământul.”
Dumnezeu vine la noi atunci când Îl căutăm. Pot să repet ca un ecou proclamațiile lui David din Psalmi – am găsit plinătatea bucuriei în prezența lui Dumnezeu și am gustat și am văzut bunătatea lui Dumnezeu pe viu. Acest fel de bucurie este doar în Dumnezeu, care mă mângâie, mă întărește și mă asigură că nu mă va părăsi niciodată.
3. Încrede-te în planul SăuAm bucurie știind că există un scop în suferința mea. Suferința mea a fost proiectată de Dumnezeu pentru binele meu – nu pentru a mă pedepsi, ci pentru a mă binecuvânta. Deși poate că nu văd sau nu înțeleg cu ușurință ceea ce face Dumnezeu, știu că Dumnezeu mă transformă prin încercările mele. Suferința mea a produs o bucurie rezilientă – una care duce la rezistență, caracter și speranță (Romani 5:3-5). Lucrurile din această lume sunt mai puțin atrăgătoare, iar lucrurile lui Dumnezeu sunt mult mai prețioase.
După ce am trăit cele mai mari coșmaruri ale mele, mă tem mai puțin de viitor și am mai multă bucurie în prezent. Sunt încrezătoare că Dumnezeu va fi cu mine, chiar și prin valea umbrei morții, și știu că El lucrează toate lucrurile spre binele meu. A fi „îndurerat, dar mereu bucuros” nu înseamnă că trebuie să ne bucurăm de suferința noastră, ci că ne putem bucura chiar și în mijlocul suferinței noastre.
Da, înainte aveam o viață minunată, dar acum viața mea este și mai bună. Suferința mea a produs o bucurie debordantă care nu-mi poate fi luată niciodată.
Sursa originală: My Joy Rose As Sorrows Fell – https://www.desiringgod.org/articles/my-joy-rose-as-sorrows-fell
Tradus cu permisiune – Translated with permission