Ce fel de autoritate au păstorii? Opt principii pentru bisericile locale

Pentru a răspunde la întrebarea “Ce autoritate au pastorii?”, trebuie să alegeți o tabără în dezbaterile politice. Eu aleg congregaționalismul condus de prezbiteri. Cu toate acestea, cred că mulți creștini și păstori evită subiectul pentru că este un teritoriu controversat. Sau poate că li se pare neimportant.

În plus, nu putem citi 1 și 2 Timotei, Tit și pasaje precum Fapte 20:17-38 și 1 Petru 5:1-4 și să răspundem cu ușurință la întrebare? Bătrânii au (1) o autoritate generală de supraveghere asupra întregii biserici, precum și (2) autoritatea de a învăța și de a conduce rânduielile. Acest lucru este simplu. Baptiștii, prezbiterienii, luteranii, anglicanii și bisericile independente conduse de prezbiteri sunt de acord.

Mai mult, protestanții sunt de acord că păstorii, prezbiterii sau bătrânii (folosesc termenii în mod interschimbabil) nu au autoritatea de a acorda iertarea pentru păcat. Suntem de acord că ei nu sunt o clasă separată de mediatori. Martin Luther a remarcat: “Nu există cu adevărat nicio diferență între laici și preoți … cu excepția celei de funcție și de muncă, dar nu de “stare”; pentru că toți sunt în aceeași stare” (Works of Martin Luther, 2.69). Și suntem de acord că ei nu pot sta niciodată în așa-numitul “scaun al lui Petru”, vorbind în mod infailibil cu o autoritate egală cu cea a Scripturii. Păstorii pot face greșeli, iar cuvintele lor trebuie să fie testate, cu metoda credincioșilor din Berea, în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 17:11). Gândiți-vă la modul în care Petru însuși a greșit (de exemplu, Galateni 2:11-14).

Aceste puncte în care cădem de acord sunt importante. O viziune greșită asupra autorității pastorale poate submina Evanghelia (transformându-i pe păstori în preoți mijlocitori care oferă acces la har) și subminează Scriptura (acordând cuvintelor lor o autoritate egală cu cea a Scripturii). Așadar, lăudați-L pe Dumnezeu pentru acest consens.

În interiorul protestantismului, totuși, apar diferențe care au un impact asupra uceniciei creștine și asupra binelui bisericii. Ca o ilustrație, gândiți-vă la diferența dintre o monarhie și o democrație. Aceste diferențe structurale mai mari au un impact asupra autorității “liderilor”, precum și asupra culturii și vieții civice a tuturor. Nu cred, totuși, că diferențele noastre protestante sunt la fel de dramatice precum cele dintre o monarhie și un stat democratic. Ideea este pur și simplu că contextul structural mai larg modelează ce autoritate au păstorii. Prin urmare, trebuie să ținem cont de aceasta.

Ținând cont de toate cele amintite, luați în considerare contextul și următoarele 7 principii privind autoritatea pastorală.

Autoritatea congregațională

    Principiul 1: Congregația adunată posedă autoritatea preoțească finală de a afirma Evanghelia.

Protestanții, de la Martin Luther și John Calvin până la Biserica Prezbiteriană din America (PCA) și Convenția Baptistă de Sud (SBC), sunt de acord în cu faptul că fiecare creștin este un preot. Acest lucru înseamnă că orice credincios poate boteza la nevoie. Spune Luther: “În cazuri de necesitate, oricine poate boteza… ceea ce ar fi imposibil dacă nu am fi cu toții preoți” (67). Orice credincios poate interpreta Scriptura: “Un om obișnuit poate avea o înțelegere adevărată; de ce atunci nu ar trebui să-l urmăm” împotriva oricăror erori ale papilor sau episcopilor (74)? Orice credincios poate mustra pe papă sau pe un alt creștin care greșește: “Dar dacă vreau să-l acuz în fața Bisericii, trebuie să adun Biserica” (76-77).

Preoția tuturor credincioșilor, pentru un protestant, înseamnă că autoritatea bisericească își are în cele din urmă rădăcinile în unirea fiecărui credincios cu Christos. Prezbiterianul din secolul al XIX-lea James Bannerman scrie: “Principala garanție oferită de Christos credincioșilor cu privire la puterea Bisericii își are originea în altă garanție, și anume aceea că toate lucrurile fie ele prezente sau viitoare, vor fi ale lor în Christos Isus”  (The Church of Christ, 272). La urma urmei, acea biserică de pe o insulă pustie ai cărei păstori mor cu toții “trebuie să aibă în sine toată puterea pentru a îndeplini necesare unei Biserici” (273).

Totuși, dincolo de această poziție comună, congregaționaliștii și necongregaționaliștii diferă. Susținătorii bisericilor conduse de prezbiteri (necongregaționaliști) – precum Bannerman și Luther și fiecare biserică biblică anglicană sau independentă pe care o cunoașteți – trebuie să aibă un anumit grad de certitudine că, chiar dacă întreaga biserică deține într-un anumit sens formal autoritatea finală, această autoritate a fost dată prezbiterilor pentru a o exercita. Această distincție între posesie și exercitare poate fi găsită, de exemplu, atât în cărțile de ordine bisericească ale Bisericii Prezbiteriene Americane (PCA), cât și în cele ale Bisericii Ortodoxe Prezbiteriene (OPC).

Un congregaționalist condus de prezbiterii, ca mine, ar asusține însă că, dacă nu poți exercita autoritatea, atunci, în mod logic, nu ai autoritate. Dar nu contează logica. În Matei 18, Isus înmânează în mod explicit cheile împărăției congregației adunate pentru a judeca cu privire la Evanghelie – mărturisitori și mărturisitori (Matei 18:17-18 și 16:19). Și nicăieri în Noul Testament aceste chei nu sunt înmânate exclusiv păstorilor. De fapt, Pavel cheamă adunarea din Corint să le folosească cu “puterea” Domnului Isus atunci când sunt “adunați” (1 Corinteni 5:4). El nu le spune prezbiterilor să le folosească joi seara, în întâlnirea lor cu prezbiterii. De asemenea, el nu le spune păstorilor din Galatia, ci bisericilor din Galatia să declare “blestemat” sau anatema pe oricine învață o doctrină falsă (Galateni 1:9).

Asta înseamnă, creștinule, că dacă unul dintre păstorii tăi începe să predice doctrine false, este datoria ta să-l “concediezi”, împreună cu ceilalți membri ai bisericii tale. Iar Christos îți va cere socoteală în ziua judecății dacă nu o faci.

Această preoție a tuturor credincioșilor în cadrul unei congregații conduse de prezbiteri este contextul în care se încadrează următoarele puncte.

Inima autorității pastorale

    Principiul 2: Pastorii au autoritatea de a conduce congregația cu privire la mărturisirile pe care să le facă și “mărturisitorii” pe care să îi susțină.

Dacă congregația în ansamblu e cea care ia hotărârea finală cu privire la doctrina corectă, care interpretare și învățătură a Bibliei va conta ca interpretare a bisericii? Un membru poate avea o interpretare; altul, o altă interpretare. Dacă hotărârile bisericii în ansamblul ei obligă fiecare membru, care interpretare obligă biserica în ansamblul ei?

Răspuns: interpretarea prezbiterilor. Ei sunt cei care spun: “Biserică, acestea sunt doctrinele pe care le credem”. Congregația afirmă apoi în mod oficial: “Da, acestea sunt doctrinele pe care le credem”, făcând din aceste doctrine un punct de acord oficial și obligatoriu (Matei 18:19). Congregația ia decizia finală în chestiuni de doctrină și de apartenență, dar prezbiterii conduc sau spun congregației ce hotărâri să ia. Acesta este motivul pentru care prezbiterii predică și oferă învățătură de regulă. Acesta este motivul pentru care ei conduc în mod obișnuit în rânduielile și în interviurile de aderare și așa mai departe. Ei sunt păstorii care stau la poarta țarcului pentru oi.

Gândiți-vă din nou la 1 Corinteni 5. Pavel ne spune că l-a și condamnat pe bărbatului curvar (versetul 3). Totuși, este el condamnat? Nu. El cheamă biserica să-l “judece” pe bărbat în același mod (versetul 12). Cred că Pavel se comportă aici ca un pastor. El ne arată relația dintre autoritatea prezbiterilor și autoritatea congregațională. Congregația are ultimul cuvânt, dar pastorii le spun care ar trebui să fie acest ultim cuvânt.

Extinderea autorității pastorale

    Principiul 3: Autoritatea de supraveghere a pastorilor include și alte chestiuni care au impact asupra întregii biserici.

Pastorii au, de asemenea, autoritatea de a supraveghea și alte decizii ale congregației. Gândiți-vă la văduvele vorbitoare de limbă greacă care au fost neglijate în distribuirea zilnică a hranei în Fapte 6. Aceasta a fost o mare problemă. Biserica se diviza, iar văduvele nu primeau mâncare. Miza era mare. Prin urmare, apostolii, care preferau să își petreacă timpul rugându-se și predicând, au intervenit cu o soluție. Soluția a implicat puternic adunarea, însă apostolii, acționând ca niște buni pastori, au exercitat supravegherea.

De asemenea, pastorii și prezbiterii ar trebui, în general, să nu se amestece în detalii administrative, cum ar fi ce culoare ar trebui să aibă covorul de la școala duminicală sau dacă voluntarii de la școala duminicală ar trebui să poarte tricouri asortate (această decizie a fost pusă odată în mâinile prezbiterilor mei). În general, ei ar trebui să se implice doar în deciziile care au impact asupra întregii biserici și asupra cursului slujbei sale, cum ar fi: Ar trebui să începem o clasă de școală duminicală? Din ce traducere a Bibliei ar trebui să predicăm? Ar trebui ca biserica noastră să-i sprijine pe Joe și Kathy pe câmpul de misiune?

Natura autorității pastorale

    Principiul 4: Autoritatea pastorală obligă din punct de vedere moral, dar nu leagă structural.

În măsura în care biserica ca întreg posedă cheile împărăției pentru a lega și dezlega pe pământ ceea ce este legat și dezlegat în ceruri, deciziile congregației sunt efectiv obligatorii – la nivel structural. Atunci când îndepărtează un membru din biserică printr-un act de excomunicare, persoana respectivă este într-adevăr îndepărtată, cu sau fără consimțământul său. Congregația deține ceea ce eu am numit o autoritate de comandă.

Prezbiterii, însă, dețin  un alt fel de autoritate, o autoritate de a sfătui, o autoritate consultativă. (Este aceași autoritate dintre soți.) O autoritate consultativă este o autoritate reală. Ea îi obligă moral pe membri să se supună, iar Isus nu îngăduie neascultarea (vezi Evrei 13:7, 17). Consecințele există. Cu toate acestea, bătrânii nu pot dispune asupra acestor consecințe, care sunt escatologice. Isus le împarte.

Desigur, prezbiterii ar trebui să destituie un ușier cu care vorbește urât sau să aprobe un picnic al bisericii sau să planifice programul de predicare. Cu toate acestea, un pastor nu te poate invita în biroul său și apoi să te excomunice de unul singur, cel puțin nu dacă vrea să urmeze Biblia. Nici nu ar trebui să stabilească calitatea de membru în afara congregației. Calitatea de membru depinde de acordul întregii congregații. La asta mă refer când spun că autoritatea pastorală obligă din punct de vedere moral, dar nu obligă structural.

Faptul că prezbiterii dețin o autoritate consultativă și nu una decizională influențează în mod dramatic modul în care este folosită această autoritate. În timp ce un părinte îi poate spune unui copil de trei ani să meargă la culcare “chiar acum”, prezbiterii trebuie să învețe “cu toată răbdarea” (2 Timotei 4:2). Ei lucrează spre creștere în timp, văzând miza pe termen lung. Scopul nu este de a forța deciziile, ci de a-i încuraja pe membrii regenerați ai bisericii să ia decizii bune pentru ei înșiși. Așa cum îi spune Pavel lui Filimon: “Deși am destulă îndrăzneală în Christos ca să-ți poruncesc să faci ceea ce se cere, vreau mai degrabă să-ți fac o rugăminte în numele dragostei” (Filimon 8-9).

Aici se află punctul crucial de distincție în ceea ce privește diferențele instituționale dintre protestanți. Bisericile conduse de prezbiteri, fie că sunt independente, fie că au o structură prezbiteriană sau episcopală, acordă prezbiterilor o autoritate decizională, de comandă. Prezbiterii pot, de exemplu, să excomunice unilateral membrii. Pe de altă parte, congregaționaliștii cu congregație mică, precum baptiștii, nu cred că pot face acest lucru. Iar această diferență are un impact asupra culturii bisericii și asupra naturii uceniciei sale.

(Pentru mai multe informații despre diferența dintre autoritatea consultativă și cea decizională, consultați capitolul 11 din cartea mea Autoritatea).

Scopurile autorității pastorale

    Principiul 5: Pastorii posedă autoritatea de a echipa biserica și de a se despovăra de autoritate.

Pornind de la ultimul punct, o autoritate consultativă este mai propice pentru ucenicie.

Imaginați-vă două grupuri de oameni care fac exerciții fizice. În cadrul primului grup, antrenorul face o demonstrație cu privire la exercițiile pe care oamenii din grup trebuie să le facă și apoi îi trimite acasă. În cadrul celui de-al doilea, antrenorul le arată cum trebuie efectuate exercițiile, apoi le cere să le facă și ei în timp ce le oferă feedback. Care dintre grupuri va avea impact?

Acum imaginați-vă două biserici. Într-o biserică condusă de prezbiterii, aceștia iau o decizie cu privire la disciplina bisericii “cu ușile închise”. În biserica congregațională, prezbiterii explică ce s-a întâmplat, oferind suficiente detalii pentru ca biserica să poată judeca în integritate, dar nu atât de multe detalii încât oamenii să se poticnească; apoi prezbiterii recomandă un plan de acțiune, exact așa cum face Pavel în 1 Corinteni 5. Ce biserică îi va forma mai bine în discernământ creștin, curaj și ascultare?

Dacă Pavel l-ar fi îndepărtat pur și simplu pe bărbatul din 1 Corinteni 5, biserica din Corint ar fi fost privată de o oportunitate de a fi instruită în discernământ, curaj și ascultare. Cu toate acestea, el i-a implicat. După cum a spus un teolog, Pavel nu dorea ca în raportul de aptitudini al bisericii să stea scris: “Lucrează bine sub supraveghere constantă” (1 Corinteni, 168-69). Mai degrabă, el dorea să le insufle un sentiment de responsabilitate comună pentru sfințenia bisericii.

Oamenii cresc atunci când li se oferă oportunități. Nu toți oamenii din biserică vor deveni prezbiteri. Dar există un sens în care prezbiterii posedă autoritatea pentru a o da în mod continuu. Ei le dau altora șansa de a preda la școala duminicală, de a prezida o întrunire, de a conduce un efort de evanghelizare, de a găzdui un grup de lectură pentru misiuni, de a sluji ca diaconi, de a găzdui un grup mic, de a organiza o întâlnire a femeilor și așa mai departe. Ei ar trebui chiar să implice congregația în chestiuni legate de apartenență și disciplină, care uneori pot deveni complicate. Dar acest lucru îi obligă și să instruiască biserica (vezi Efeseni 4:11-16). O instruire înțeleaptă a prezbiterilor egal o biserica înțeleaptă. O pregătire proastă a prezbiterilor egal o biserică neînțeleaptă.

Autoritatea pastorală, pe scurt, nu spune: “Noi suntem experții. Noi suntem hirotoniți. Voi puteți să vă așezați”. Această abordare duce adesea la biserici slabe și, în cele din urmă, liberale din punct de vedere doctrinar. Mai degrabă, autoritatea pastorală spune: “Iată cum să dai cu bâta, să cânți la cântar, să programezi calculatorul, să iubești biserica. Acum fă-o tu”.

Caracterul autorității pastorale

    Principiul 6: Autoritatea pastorală depinde de caracter, integritate și exemplu.

Cu alte cuvinte, autoritatea unui prezbiter este legată de exemplul său. Prezbiterii nu “domină” sau „conduc”, ci dau un exemplu, spune Petru (1 Petru 5:3). Membrii, între timp, “să ia în considerare rezultatul modului lor de viață și să le imite credința” (Evrei 13:7). Îi imităm așa cum ei Îl imită pe Christos (1 Corinteni 11:1).

Acesta este motivul pentru care se varsă mai multă cerneală asupra caracterului necesar pentru pastorație decât asupra fișei postului. Exemplificarea și învățarea caracterului creștin descriu postul. Cu alte cuvinte, autoritatea pastorilor este foarte mult legată de caracterul și integritatea lor.

Gândiți-vă la sintagma “soț al unei singure soții” (1 Timotei 3:2; Tit 1:6). Poate că mariajul unui prezbiter nu este perfect, dar el este un bun exemplu pentru ceilalți soți. Trebuie să poți să le spui altor soți: “Învățați din exemplul lui de soț”.

Integritatea autorității pastorale

    Principiul 7: Autoritatea pastorală este atât nemeritată, cât și câștigată, necesitând încredere.

Pornind de la ultimul punct, un prezbiter crește în autoritate prin câștigarea încrederii.

Acum, într-un sens, autoritatea unui pastor nu trebuie să fie câștigată. Aceasta i-a fost dată de Isus și de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 20:28). Membrii nu se supun atât de mult omului, cât se supun autorității (funcției – prezbiter), pentru că asta înseamnă să se supună lui Isus.

În același timp, un prezbiter își va câștiga în mod clar mai multă autoritate pe măsură ce se dovedește demn de încredere. Să presupunem că urmăresc doi prezbiteri, unul care își tratează soția minunat și unul care, după părerea mea, nu o face. În care dintre ei credeți că voi avea mai multă încredere? Mai mult, ale cui prelegeri despre cum să fii un soț evlavios voi asculta cu mai multă atenție? Și presupunând că acești doi bărbați mă vor corecta separat pentru modul în care trăiesc cu soția mea, cui mă voi supune mai ușor și cu mai multă bucurie?

Încrederea este combustibilul care face ca vehiculul autorității prezbiterilor să meargă înainte. Este moneda pe care aceștia trebuie să o cheltuiască.

Deși este adevărat că autoritatea decizională a unui polițist sau a unui părinte e îmbunătățită prin încredere, acest lucru este valabil mai ales pentru autoritatea consultativă a unui prezbiter (aplicabil și între soți). La urma urmei, polițiștii și părinții pot valorifica amenințarea cu o disciplină imediată chiar și atunci când nu sunt de încredere. Un prezbiter (sau soț) nu poate. Iar această diferență structurală care pune în prim-plan rolul încrederii îl obligă pe prezbiter să lucreze mai mult la caracterul și integritatea sa.

Localizarea autorității pastorale

    Principiul 8: Diferența dintre autoritatea unui prezbiter și autoritatea tuturor prezbiterilor este cantitativă, nu calitativă.

Din punct de vedere istoric, prezbiterienii au făcut uneori distincția între autoritatea comună a bătrânilor și autoritatea lor individuală. Autoritatea lor comună se referă la acele lucruri pe care le pot face doar împreună, cum ar fi excomunicarea cuiva din biserică. Autoritatea lor individuală se referă la acele lucruri pe care le pot face individual, cum ar fi predicarea.

În calitate de congregaționalist, nu aș afirma aceste două categorii în termeni formali sau de principiu. Prezbiterienii au nevoie de ele pentru că au pus cheile împărăției în mâinile prezbiterilor, astfel încât prezbiterii fac lucruri importante, cum ar fi primirea sau demiterea membrilor, pe care eu le-aș lăsa în mâinile întregii congregații.

Cu toate acestea, pare rezonabil să recunoaștem că un pastor sau un prezbiter ar trebui să evite anumite acțiuni sau decizii până când nu îi implică pe ceilalți prezbiteri, iar prezbiterii ar trebui să lucreze întotdeauna pentru a ridica mai mulți prezbiteri. Recomandarea unei excomunicări către biserică este un exemplu evident de ceva ce un păstor ar trebui să evite să facă de unul singur. A face acest lucru poate să nu fie păcat, dar în mod sigur e neînțelept.

Acum analizați diferența dintre unul și mai mulți prezbiteri din perspectiva membrilor. În măsura în care Biblia ne cheamă să ne “supunem” bătrânilor noștri (Evrei 13:17), ar trebui să privim diferit în ceea ce privește supunerea la sfatul unui prezbiter în cadrul unei conversații la o cafea (“Jonathan, te-aș sfătui să . . . .”) față de supunerea la întregul corp de prezbiteri format din, să zicem, șase bărbați (“Jonathan, te sfătuim să . . .”)? Cred că răspunsul este da. Diferența, însă, nu este calitativă (individual vs. comun/ colectiv), ci cantitativă. Îndrumarea unuia și instruirea a șase este făcută din același tip de material. Cu toate acestea, instrucțiunea celor șase ar trebui să cântărească mai greu pe conștiința mea. Mai mulți oameni, mai multă greutate.

Păstorii ca formatori

Subiectul autorității nu are doar un impact asupra cui îi revine dreptul de a lua anumite decizii; el are un impact asupra uceniciei și asupra modelelor generale de slujire într-o biserică. În cadrul unui model congregațional condus de prezbiteri, faptul că prezbiterii trebuie să aducă în fața bisericii orice decizie care are un impact semnificativ asupra naturii, integrității, apartenenței sau misiunii bisericii schimbă nu doar întâlnirile membrilor bisericii. Acesta le cere bătrânilor să facă slujirea puțin diferit în fiecare săptămână. Ei își abordează slujbele mai puțin ca niște judecători și mai mult ca niște formatori.

La urma urmei, păstorii sunt și ei oi. Așa că ei lucrează în mod constant pentru a-i întări, edifica și echipa pe sfinți pentru lucrarea lor de a fi preoți și făcători de ucenici. Apoi, întregul trup crește pe măsură ce se zidește pe sine în dragoste.

Jonathan Leeman (@JonathanLeeman) este prezbiter la Biserica Baptistă Cheverly din suburbia Washington, DC, director editorial al 9Marks și autorul mai multor cărți, printre care Authority: How Godly Rule Protects the Vulnerable, Strengthens Communities și  Promotes Human Flourishing.

Sursa originală: What Authority Do Pastors Have? – https://www.desiringgod.org/articles/what-authority-do-pastors-have

Tradus cu permisiune – Translated with permission