Cum să îți aduci păcatele în fața lui Dumnezeu?

Când vine vorba de mărturisirea păcatelor noastre, mulți creștini cad în una din două erori — ambele fură bucuria, tulbură pacea și subminează siguranța.

Pe de o parte sunt cei pe care i-am putea numi non-mărturisitori, creștini care rar își mărturisesc păcatele specifice lui Dumnezeu. Poate motivul este teologic: „Christos a acoperit deja toate păcatele mele, așa că de ce să le mai mărturisesc?” Sau poate, având o înțelegere superficială a harului, nu pot suporta expunerea și rușinea pe care o aduce mărturisirea. Sau poate pur și simplu nu își fac timp să se oprească, să se examineze pe ei înșiși și să-și aducă păcatele înaintea lui Dumnezeu. În orice caz, rareori spun ceva de genul: „Tată, am poftit” — sau am bârfit, am invidiat, am mâncat prea mult, m-am înfuriat — „și îmi pare rău. Mă vei ierta?”

Pe de altă parte (o parte pe care o cunosc bine) sunt cei pe care i-am putea numi mărturisitori repetitivi, creștini care aduc din nou și din nou același moment înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare repetat. Păcătuiesc, simt condamnarea, mărturisesc — totuși se simt încă neiertați. Așa că mărturisesc din nou puțin mai târziu, și apoi din nou, poate de trei sau patru (sau mai multe) ori, doar ca să fie siguri. Însă, de cele mai multe ori, mărturisirile lor repetate nu reușesc să tocească tăișul ascuțit al condamnării. Vinovăția lor este un demon pe care doar timpul îl poate alunga.

Pentru ambele tipuri de creștini, Psalmul 32 oferă un cuvânt necesar și binecuvântat. „Mărturisește,” le spune primului grup, „și primește din nou darul iertării lui Dumnezeu.” „Mărturisește o dată,” le spune celui de-al doilea grup, „și ascultă strigătele milei lui Dumnezeu.”

Urmând psalmul, am putea descrie o mărturisire sănătoasă în patru părți: Ascultă mâna lui Dumnezeu. Numește-ți păcatele. Primește iertarea lui Dumnezeu. Fii bucuros în El.

1. Ascultă mâna lui Dumnezeu

„Zi și noapte mâna Ta apăsa greu asupra mea.” (Psalmul 32:4)

Psalmul 32 cântă despre păcate iertate și vină uitată, despre un Rege care domnește în har și îi primește pe păcătoși cu favoare. Dar la începutul psalmului, David de asemenea plânge durerile celor care, dintr-un motiv sau altul, refuză să treacă prin singura ușă care duce la astfel de bucurii: mărturisirea. Privind înapoi la propria sa perioadă de păcat nemărturisit, David scrie: „Am tăcut” (Psalmul 32:3). Și ce tăcere mizerabilă a fost.

David nu își împărtășește păcatul specific cu noi, nici nu spune cât timp a durat tăcerea sa. Dar ne spune că păcatul său nemărturisit a început să saboteze atât sufletul cât și trupul, făcându-i oasele fragile și epuizându-i puterea, urmărindu-l ziua și culcându-se cu el noaptea (Psalmul 32:3–4). Mâna Domnului apăsa greu asupra lui.

Probabil că știi ceva despre acest sentiment. Un comentariu rușinos îți scapă de pe buze, poate, sau un gând distorsionat te ispitește în locuri întunecate, sau o sesiune de navigare te trimite în spirală spre gelozie sau autocompătimire. Pentru o oră, câteva minute, chiar și un moment, te întorci de la Dumnezeu. Apoi vinovăția crește — dar imediat înăbuși acel sentiment. Nu, îți spui, asta nu a fost păcat. Sau poate Da, a fost păcat, dar să trecem mai departe. Dar nu poți să treci mai departe. Timpul trece. Conștiința apasă. Atenția scade. Somnul fuge. „Mâna Ta apăsa greu asupra mea” (Psalmul 32:4).

Și apoi îți amintești: această mână, această greutate, este milă. Dumnezeul tău jignit nu te-a lăsat singur, nu te-a abandonat și nu a permis păcatului să îți ardă conștiința. Te tulbură pentru că te iubește. Îți tulbură pacea pentru a-ți aminti de comuniunea întreruptă cu El — și pentru a te invita înapoi. Te cheamă să mărturisești.

„Mărturisirea este propriul dar al lui Dumnezeu pentru restabilirea comuniunii cu El.”

Unii, fără îndoială, suferă de o conștiință hiperactivă care îi lovește atunci când Dumnezeu nu o face. Pentru astfel de creștini, a distinge între mâna lui Dumnezeu și propria lor mână (sau mâna Satanei, de altfel) necesită înțelepciune și consiliere din partea altora. Dar mulți dintre noi, în special cei care mărturisesc păcatul mai rar, putem învăța de la David să ascultăm mâna lui Dumnezeu, oricât de ușor sau greu ar apăsa asupra noastră. Și putem lăsa acea mână să ne conducă spre ceea ce face David în continuare.

2. Numește-ți păcatele

„Atunci mi-am mărturisit păcatul și nu Ți-am ascuns nelegiuirea mea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” (Psalmul 32:5)

David poate că a rămas tăcut în păcatul său prea mult timp, dar odată ce își deschide gura, nu se reține. Într-un singur verset, David folosește trei grupuri de câte trei pentru a ne transmite onestitatea și seriozitatea mărturisirii sale.

Observă, mai întâi, repetarea de trei ori a cuvântului „mea”: „păcatul meu . . . fărădelegea mea . . . nelegiuirile mele.” Indiferent de circumstanțele agravante și oricine altcineva ar mai fi fost vinovat, David știe că păcatele lui îi aparțin și astfel și le asumă fără scuze. Într-un ecou al mustrării lui Natan, el spune înaintea lui Dumnezeu: „Eu sunt omul” (2 Samuel 12:7).

Apoi, ia în considerare cele trei cuvinte pe care le atașează vinei sale profund personale: păcat, fărădelege și fărădelegile mele. David nu ar numi imoralitatea sexuală „o alunecare,” sau ura „iritare,” sau minciunile „greșeli.” El ia cuvintele biblice pe buzele sale și își numește vina așa cum o face Dumnezeu. Mulți au descris mărturisirea ca fiind de acord cu Dumnezeu despre păcatele noastre — și David face exact asta aici. Fiecare cuvânt este clar, umilitor, neprelucrat și adevărat.

În al treilea rând, observă cele trei moduri în care David își descrie vorbirea față de Dumnezeu: „Mi-am mărturisit . . . nu mi-am ascuns . . . îmi voi mărturisi.” El nu mormăie un „îmi pare rău”; nu vorbește lui Dumnezeu distras. În schimb, își dezvăluie complet, liber și cu atenție inima înaintea lui Dumnezeu.

O mărturisire ca a lui David poate fi scurtă sau lungă; poate lua multe cuvinte sau puține. Specificul depinde, în parte, de gravitatea păcatului nostru și de durata tăcerii noastre. Dar, fie scurtă, fie lungă, cheia este să privim păcatul nostru direct în față și să-i mărturisim urâțenia fără reținere. David tratează serios păcatul său aici. Și descoperă, așa cum Charles Spurgeon a spus odată, „Când ne tratăm păcatele cu seriozitate, Dumnezeu ne tratează cu blândețe.”

3. Primește iertarea lui Dumnezeu

„Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Psalmul 32:5)

David acum a mărturisit. A pus capăt tăcerii sale încăpățânate, și-a plecat capul obosit și și-a numit păcatele înaintea lui Dumnezeu. Și atunci, în liniștea mărturisirii sale, vine un răspuns la fel de uimitor pe cât de simplu: „Tu ai iertat.” Dumnezeu l-a iertat — așa de repede? Da, atât de repede. David poate că a așteptat să mărturisească; Dumnezeu nu a așteptat să-l ierte.

Știm din alți psalmi ai lui David (cum ar fi Psalmul 51) că poate trece un timp înainte de a ne simți complet iertați. Știm, de asemenea, din viața lui David că iertarea lui Dumnezeu nu îndepărtează întotdeauna consecințele dureroase (așa cum a fost cazul cu Batșeba și Urie). Dar în acest psalm, David ne amintește și ne îndeamnă să îmbrățișăm promisiunea aproape prea minunată pentru a fi adevărată: Dumnezeu este gata să ierte atât de repede cum mărturisim. El nu cere o penitență lungă; nu cere o perioadă de probă. Mărturisirea noastră și iertarea Sa aparțin aceluiași verset (Psalmul 32:5).

Finalul scurt al versetului 5 — „Tu ai iertat vina păcatului meu.” — subliniază esențialul. Dar pentru cei predispuși să rămână în vinovăție chiar și după o mărturisire sinceră și deschisă, David surprinde iertarea lui Dumnezeu și din alte perspective. De fapt, la fel de variat cum este vocabularul Scripturii despre răutatea umană (păcat, fărădelege, nelegiuri și altele), găsim tot atâtea descrieri ale milei divine.

Dacă ne simțim împovărați, copleșiți de vinovăție, El ne iartă (un cuvânt care înseamnă „a lua asupra Sa”). Dacă păcatul nostru pare să stea îndrăzneț în fața noastră, El îl acoperă (Psalmul 32:1). Dacă nu putem uita greșelile noastre anterioare, El promite să nu le ia în considerare așa cum o facem noi (Psalmul 32:2). Când ne simțim expuși, El este locul nostru de adăpost; când suntem în pericol, El ne păzește; când suntem asaltați de acuzații, El ne înconjoară cu strigăte de eliberare (Psalmul 32:7).

Nu avem vină pentru care Dumnezeu să nu aibă un har corespunzător. Pentru că în Isus Christos (Mesia în care David spera, dar nu Îl cunoștea încă pe nume), Dumnezeu a întrecut pentru totdeauna cu mila Sa, păcatele noastre.

4. Fii bucuros în El

„Bucurați-vă în Domnul, înveseliți-vă, voi, cei drepți! Strigați de bucurie, toți cei cu inima dreaptă!” (Psalmul 32:11)

David, proaspăt iertat, își încheie psalmul cu un strigăt de bucurie. Și oricine a simțit vreodată vinovăția adâncă ștearsă poate înțelege de ce: iertarea păcatului aduce o libertate mai mare decât orice prizonier a simțit vreodată în momentul eliberării, chiar dacă a fost închis pe viață. Cu toate acestea, uită-te cu atenție la ultimul vers al lui David și vei vedea că cea mai mare bucurie vine din ceva chiar mai mare decât iertarea.

Un soț iertat se bucură nu doar în absența vinovăției, ci în prezența restabilită a soției sale. Un prieten iertat mulțumește nu doar pentru acele cuvinte, „Te iert,” ci pentru zilele următoare de prietenie regăsită. Și un creștin iertat cântă nu doar despre o conștiință curată, ci despre un Dumnezeu împăcat. Ne bucurăm, spune David — în iertare, da, dar mult mai profund „în Domnul” (Psalmul 32:11).

Mărturisirea, cu alte cuvinte, este propriul dar al lui Dumnezeu pentru restabilirea comuniunii cu El. Mărturisirea este o ușă de ieșire din mizerie, calea fiului risipitor înapoi acasă, un râu care pare negru ca moartea, dar ne ridică pe țărmuri mai luminoase.

Dacă credem asta, atunci vom asculta repede mâna lui Dumnezeu care ne apleacă pe genunchi. Ne vom numi păcatele, clar și atent și fără scuze. Vom primi iertarea lui Dumnezeu, crezând că El este la fel de bun cum spune și la fel de blând cum promite. Și vom fi bucuroși în El, Dumnezeul care a condamnat păcatul nostru la cruce și acum Se bucură să îl arunce la fel de departe de noi, pe cât este răsăritul față de apus.

Scott Hubbard este redactorul șef la Desiring God, Pastor la All Peoples Church și absolvent al Bethlehem College and Seminary. El și soția sa, Bethany, locuiesc cu cei trei fii ai lor în Minneapolis.

Sursa originală: If You Confess – https://www.desiringgod.org/articles/if-you-confess

Tradus cu permisiune – Translated with permission