Este dubla predestinare dreaptă?
Alegerea și reprobarea
Termenii alegere și predestinare sunt adesea folosiți interschimbabil, referindu-se la decretul plin de har al lui Dumnezeu prin care El alege pe unii pentru viața veșnică. În Romani 8:30, Pavel vorbește despre cei pe care Dumnezeu i-a predestinat, chemat, justificat și (în final) glorificat. În Romani 8:33, Pavel face referire la „aleși,” un sinonim aparent pentru cei predestinați descriși câteva versete mai devreme.
O diferență clară între cei doi termeni nu este justificată de Scriptură. Totuși, dacă există o distincție de făcut, predestinarea este termenul general pentru hotărârea suverană a lui Dumnezeu, în timp ce alegerea este termenul specific care indică faptul că Dumnezeu ne-a ales în Christos înainte de întemeierea lumii. Pentru unii teologi, alegerea reprezintă ordonanța divină pentru scopul final al mântuirii, în timp ce predestinarea este ordonanța divină privind mijloacele mântuirii. Calvin definea predestinarea astfel: „Decretul etern al lui Dumnezeu, prin care El a hotărât cu Sine ce dorește să devină fiecare om… Prin urmare, așa cum fiecare om a fost creat pentru unul dintre aceste scopuri, vorbim despre el ca fiind predestinat la viață sau la moarte.” Pentru Calvin, predestinarea cuprinde întregul decret etern. Alegerea și reprobarea, așadar, reprezintă două aspecte diferite ale acestui decret. Canoanele de la Dort fac aceeași distincție, dezvoltând conceptele de „alegere și reprobarea” ca fiind cele două elemente ale „predestinării divine” (Art. 1).
Această delimitare nu este lipsită de merit. „Aleșii” sunt întotdeauna desemnați în mod pozitiv în Scriptură (de exemplu, Matei 24:31; Tit 1:1), sugerând că alegerea implică viață veșnică (deși Romani 9:11 poate fi o excepție). Pe de altă parte, predestinarea poate avea o utilizare mai largă. Irod și Pilat din Pont, împreună cu neamurile și poporul lui Israel, au făcut lui Isus ceea ce „mâna și planul [lui Dumnezeu] hotărâseră mai dinainte să se întâmple” (Faptele Apostolilor 4:27–28). Desigur, doctrina alegerii nu depinde de termenul propriu-zis. Numeroase pasaje vorbesc despre credincioși ca fiind aleși în Hristos (Efeseni 1:4), aleși de Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:13) sau pregătiți ca dar de la Tatăl către Fiul (Ioan 6:37).
Opusul alegerii este reprobarea, uneori numită dublă predestinare. Aceasta reprezintă credința că Dumnezeu nu doar predetermină cine va fi mântuit, ci și pe cei care nu vor fi mântuiți. Este, fără îndoială, o doctrină dificilă. Chiar Calvin o numea un decret înfricoșător. Dar reprobarea este mai mult decât o consecință logică a alegerii. Potrivit Bibliei, Dumnezeu are „vase ale mâniei, pregătite pentru distrugere,” (Romani 9:22, NTR). Cei reprobați au fost desemnați pentru condamnare (Iuda 4) și „Cei neascultători față de Cuvânt se împiedică, la aceasta fiind și destinați.” (1 Petru 2:8, NTR).
Este important de menționat că, în teologia reformată tipică, reprobarea are două părți: preterirea (hotărârea de a trece cu vederea pe unii) și condamnarea (hotărârea de a pedepsi pe cei trecuți cu vederea). Această distincție protejează ideea că decretul lui Dumnezeu de a pedepsi pe cei reprobați nu este arbitrar sau lipsit de dreptate. Dumnezeu voiește să pedepsească vinovații, nu pe cei inocenți. Deși decretele lui Dumnezeu depășesc înțelegerea umană deplină (Deuteronom 29:29), nu trebuie să ne ferim să mărturisim despre Dumnezeu care lucrează „după sfatul voii Sale, spre lauda slavei harului Său” (Efeseni 1:5–6).
Este predestinarea dreaptă?
Doctrina dublei predestinări nu este ușoară. Romani 9 ne spune că, înainte ca Iacov și Esau să se fi născut sau să fi făcut ceva bun sau rău, Dumnezeu a hotărât deja să-l „iubească” pe Iacov și să-l „urască” pe Esau (Romani 9:11–13). Este un cuvânt greu, care ridică întrebări despre dreptatea lui Dumnezeu și responsabilitatea omului. Din fericire, apostolul Pavel anticipează ambele întrebări.
- În Romani 9:14, Pavel întreabă: „Nu cumva este nedreptate din partea lui Dumnezeu?” Răspunsul său este un categoric: „Nicidecum!” Observați că Pavel nu apără dreptatea lui Dumnezeu apelând la voința liberă a omului sau sugerând că alegerea se bazează pe preștiința lui Dumnezeu despre alegerea noastră. În schimb, Pavel argumentează că Dumnezeu nu este nedrept în alegere, deoarece alegerea reflectă caracterul lui Dumnezeu și servește scopurilor Sale. Pavel susține ambele puncte citând Scriptura și oferind un rezumat al învățăturii biblice.
Pe primul punct, Pavel citează din Exodul 33:19, unde Dumnezeu i se revelează lui Moise declarând că va avea milă de cine vrea El să aibă milă. Pentru ca Dumnezeu să fie Dumnezeu, El trebuie să fie milostiv și suveran. Libertatea lui Dumnezeu de a-Și oferi mila cui dorește, fără constrângeri exterioare voii Sale, este esența a ceea ce înseamnă să fii Dumnezeu. Astfel, Pavel rezumă: motivul ultim pentru care unii oameni cred, iar alții nu, depinde de Dumnezeu, nu de noi (Romani 9:16).
Cel de-al doilea punct al lui Pavel reprezintă cealaltă față a aceleiași monede. Dumnezeu nu doar are milă de cine vrea să aibă milă; El, de asemenea, împietrește pe cine vrea să împietrească. Dacă Romani 9:15–16 demonstrează dreptatea lui Dumnezeu în a-l iubi pe Iacov, Romani 9:17–18 demonstrează dreptatea lui Dumnezeu în a-l urî pe Esau. Acesta este motivul pentru care Pavel citează din Exodul 9:16. Dumnezeu l-a ridicat pe Faraon cu scopul explicit de a-i împietri inima și astfel de a crea ocazia de a-Și arăta puterea (adică puterea lui Dumnezeu).
Obiecția: „De ce mai găsește vină?”
- În Romani 9:19, NTR, Pavel anticipează o a doua obiecție: „Atunci, de ce mai învinovățește? Căci cine se poate împotrivi voii Lui?” Pavel nu se retrage în fața acestei obiecții și nu neagă faptul că suntem responsabili pentru alegerile și păcatele noastre. Răspunsul lui Pavel este să pună la îndoială dacă întrebarea însăși este potrivită. În acest sens, Pavel face trei puncte: Nu avem dreptul să-L întrebăm pe Dumnezeu (Romani 9:20); Dumnezeu are tot dreptul să facă ceea ce dorește (Romani 9:21); predestinarea servește unui scop divin (Romani 9:22–23).
Alegerea și reprobarea nu sunt exerciții arbitrare ale puterii divine. Ele servesc un scop bun, revelând sfințenia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu și slava lui Dumnezeu. Fără fundalul mâniei puternice a lui Dumnezeu, nu am putea vedea și experimenta în întregime slava milei Sale. Deși poate părea că Pavel nu a răspuns cu adevărat la întrebările inițiale, el de fapt a făcut-o. „Răspunsul” său este să-L așeze pe Dumnezeu la locul Lui și să ne așeze pe noi la locul nostru. Pavel Îl măsoară pe Dumnezeu doar în raport cu cele două lucruri împotriva cărora Dumnezeu poate fi măsurat: Scriptura și Sine Însuși. Pavel apără dreptatea lui Dumnezeu ajutându-ne să vedem despre ce este dreptatea, în esență. Dreptatea nu are legătură cu opiniile noastre omenești, falibile, despre ceea ce este corect sau cu ceea ce ne-am dori să fie Dumnezeu. Dreptatea are legătură cu caracterul lui Dumnezeu și scopurile lui Dumnezeu, așa cum sunt ele revelate în Biblie.
Note:
- John Calvin, Învățătura religiei creștine, Volumul 2. Traducere de Ford Lewis Battles. Editată de John T. McNeil. Philadelphia: Westminster Press, 1960, 3.21.5.
Acest articol este adaptat din Doctrina zilnică: Un ghid anual de teologie sistematică de Kevin DeYoung.
Sursa originală: Is Double Predestination Fair? – https://www.crossway.org/articles/is-double-predestination-fair/
Tradus cu permisiune – Translated with permission