Fără bucurie, rugăciunea este moartă

Două lucruri – glorificarea lui Dumnezeu și desfătarea în Dumnezeu – nu coincid întotdeauna în această viață, dar în cele din urmă trebuie să devină unul și același lucru. Ne putem ruga pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu, dar dacă nu ne bucurăm în Dumnezeu în mod suprem cu toată ființa noastră, nu Îl onorăm cu adevărat ca Domn.

-Tim Keller (Rugăciune, 4)

Când te-ai dăruit ultima dată rugăciunii? Când ai pățit să simți nevoia să te rogi mai des, mai arzător, cu mai multă urgență și așteptare? Ce ți-a atins inima și te-a aplecat pe genunchi? Ce te-a provocat să te rogi?

Majoritatea dintre noi apelăm la rugăciune când avem o nevoie bruscă sau acută.

Viața mergea, nu perfect, dar relativ bine, și apoi – bum. O factură surpriză a dat peste cap bugetul. Un conflict a declanșat un incendiu într-o relație prețioasă – cu soțul/soția, un prieten, un coleg, un copil. O vizită la medic a mers îngrozitor de prost. Ispita te-a urmărit și te-a lovit. Știai deja că întotdeauna ai nevoie de Dumnezeu, dar în acel moment de criză ai simțit din nou această nevoie, în fiecare celulă a corpului tău. Și atunci te-ai pus pe genunchi și te-ai rugat.

„Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău. Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Dă-ne nouă astăzi pâinea noastră cea de toate zilele . . .” (Matei 6:9-11). Doamne, dă-mi ceea ce am nevoie. Vindecă boala. Restaurează relația. Iartă-mi păcatul.

Știm instinctiv ce să facem atunci când suntem disperați.

Dar spune-mi, cum este viața ta de rugăciune atunci când nu te afli în situații disperate? Te rogi mai puțin și cu mai puține așteptări? Măcar te rogi? Ce sugerează rugăciunile tale pe timp de pace cu privire la scopul rugăciunii?

Să învățăm de la un popor care nu se roagă

Dumnezeu îl cheamă pe profetul Ieremia să meargă și să confrunte poporul Său pentru lipsa rugăciunii. Totuși, înainte de a-i mustra, Domnul își amintește de o perioadă diferită, mai dulce, de care s-a bucurat alături de ei:

    „Îmi amintesc de credincioșia tinereții tale,

    cum, mireasă fiind, Mă iubeai

    și Mă urmai prin pustie,

    pe un pământ nesemănat”

    (Ieremia 2:2)

La un moment dat, același popor a fost o mireasă tânără și iubitoare. El își amintește de afecțiunea și devotamentul lor. Și observă unde le erau inimile deschise față de El: „în pustiu, într-un pământ neînsămânțat”. Inimilie le erau cele mai calde în cele mai reci situații. Nu aveau casă. Erau vulnerabili în fața dușmanilor. Aveau doar hrană suficientă pentru o zi. Și totuși Îl iubeau pe Dumnezeu. S-au apropiat de El, cu inimile în flăcări.

Apoi flacăra s-a stins:

     „Ce rău au găsit părinții voștri în Mine, de s-au îndepărtat de Mine, au umblat după    

      lucruri fără valoare și au ajuns fără valoare?”

      (Ieremia 2:5).

Fii atent unde s-au răcit inimile lor:

    „V-am dus într-o ţară roditoare,

    ca să mâncaţi din rodul ei şi din bunătăţile ei,

    însă voi aţi venit şi Mi-aţi pângărit ţara,

    Mi-aţi prefăcut moştenirea într-o urâciune.”

    (Ieremia 2:7)

În pustiu o mireasă iubitoare, iar în paradis, și-au părăsit prima iubire.

Unde este Domnul?

Totuși, Domnul indică spre pe o problemă anume, un simptom deosebit de grav al bolii lor spirituale:

    „Preoţii nu s-au întrebat:

    ‘Unde este Domnul?’’

    (Ieremia 2:6, 8)

Cu alte cuvinte, de îndată ce au scăpat din pustiu, au încetat să se mai roage. Când simțeau nevoia de Dumnezeu – de foame, de protecție, de îndrumare – fugeau în căutarea Lui. Dar de îndată ce aceste nevoi le-au fost satisfăcute, ei nu L-au mai căutat. Asta L-a înfuriat pe Dumnezeu.

     “Miraţi-vă de aceasta, o, ceruri,

     înfioraţi-vă şi dezlănţuiţi-vă, zice Domnul”

     (Ieremia 2:12)

Dumnezeu cheamă cerurile să se culce în țărână pentru că poporul a încetat să Îl mai caute în rugăciune. Nu vi se pare o reacție exagerată? Oare lipsa de rugăciune merită dezgust?

Noi, citind, observăm destul de ușor nebunia lor. Israel, cum ai putea să-L neglijezi pe Dumnezeu după ce te-a ajutat să treci prin atâtea? Dar după ce observăm nebunia lor, unii din noi facem la fel. Dumnezeu ne răspunde la rugăciuni, confortul nostru revine, iar noi încetăm să mai întrebăm „Unde este Domnul?” – până când avem din nou nevoie de ceva. Dumnezeu caută un popor care aleargă la El în nevoie și în belșug, în pustie și în paradis.

Satură-ne dimineața cu îndurarea Ta

Acest tip de viață de rugăciune nu este doar despre dependență. Amintiți-vă, Domnul spune: „Îmi aduc aminte de devotamentul tinereții voastre, de dragostea voastră ca o mireasă”. El nu este supărat doar pentru că au încetat să se mai roage; este supărat pentru că au încetat să-L mai adore. Isus i-a avertizat pe cărturari și farisei: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8).

Ascultați restul din Ieremia 2:12-13:

     „Miraţi-vă de aceasta, o, ceruri,

    înfioraţi-vă şi dezlănţuiţi-vă, zice Domnul,

    căci poporul Meu a săvârşit două rele:

    M-au părăsit pe Mine,

    Izvorul apelor vii,

    şi şi-au săpat puţuri,

    puţuri sparte, care nu pot ţine apă.”

Ei au încetat să mai întrebe: „Unde este Domnul?” și au încetat să mai bea din fântână. Dumnezeu s-a oferit ca o fântână infinită, care satisface totul, iar ei s-au întors de la El și au început să sape gropi în nisip. Asta înseamnă păcatul: respingerea frumuseții și valorii lui Dumnezeu și încercarea de a ne satisface sufletul în alt mod. John Piper spune, „Esența răului este să ne pierdem gustul pentru Dumnezeu și să preferăm orice mai mult decât Dumnezeu, mai ales atunci când El se oferă să ne izvorul nesfârșit de viață și bucurie”.

Așadar, scopul rugăciunii nu este niciodată simpla dependență. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne ofere, să ne vindece, să ne împace, să ne ierte – zilnic și pe tot parcursul zilei. Ne rugăm din dependență și chiar disperare, dar ne rugăm și din afecțiune și adorație.     

    „Dimineaţa satură-ne cu îndurarea Ta,

    iar noi vom striga de bucurie şi ne vom veseli

    în toate zilele noastre.” (Psalmul 90:14).

Strigăte de dependență și încântare

În cartea sa excelentă despre rugăciune, Tim Keller tratează acest dans dintre dependență și încântare. El vorbește despre îmbinarea dintre „rugăciunea pentru împărăție” (cerându-i lui Dumnezeu să lucreze în lume) și „rugăciunea pentru comuniune” (bucurându-se de prezența și relația cu Dumnezeu).

El scrie,

„„Catehismul Scurt de la Westminster ne spune că scopul nostru este „să-L glorificăm pe Dumnezeu și să ne bucurăm de El pentru totdeauna”. În această frază celebră vedem reflectate atât rugăciunea pentru împărăție, cât și rugăciunea de comuniune. Aceste două lucruri – glorificarea lui Dumnezeu și desfătarea în Dumnezeu – nu coincid întotdeauna în această viață, dar în cele din urmă trebuie să devină unul și același lucru. Ne putem ruga pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu, dar dacă nu ne bucurăm în Dumnezeu în mod suprem cu toată ființa noastră, nu Îl onorăm cu adevărat ca Domn.” (Rugăciune, 4)

Tipul de viață de rugăciune care îl onorează cu adevărat pe Dumnezeu este o viață de rugăciune care se bucură de Dumnezeu. Când întrebăm: „Unde este Domnul?” – în pustie și în prosperitate – este pentru că vrem să Îl cunoaștem, să Îl vedem, să Îl savurăm. Și când o facem, aproape că Îl putem auzi spunând:

    Bucurați-vă ceruri,

    Fiți complet încântate,

    pentru că poporul meu m-a căutat neîncetat,

    pe Mine, izvorul apelor vii,

    chiar și atunci când le-am dat totul,

    M-au căutat.

Sursa originală: Prayer Dies Without Delight – https://www.desiringgod.org/articles/prayer-dies-without-delight

Tradus cu permisiune – Translated with permission