Cuvinte pe care ne temem să le auzim
Comă, moarte cerebrală și speranța creștină
Paramedicii l-au adus în grabă în camera de primiri urgențe, dar tristețea le domolea graba. L-am preluat cu mișcări rapide, precise, aproape automate, și totuși o greutate apăsătoare ne apăsa inimile.
Fusese împușcat în cap. Paramedicii l-au găsit inconștient, fără respirație. Un tub rigid introdus în trahee nu a provocat nicio reacție — nici măcar un reflex de tuse sau de vomă.
Abia depășise începutul adolescenței.
În timp ce îi examinăm rana de intrare, mă străduiam să mă concentrez pe protocol, nu pe grozăvia situației. Dar când am ajuns la ochii lui, m-am prăbușit. Pupilele îi erau dilatate complet, acoperind toată culoarea. Când am luminat cu lanterna, au rămas fixe, nepăsătoare la orice licăr de viață.
O serie de teste a confirmat moartea cerebrală. Când ne-am întâlnit cu mama lui, tensiunea lui scăzuse brusc. Ritmul cardiac se transformase într-un tipar neregulat și amenințător. După primele lacrimi, ea s-a aplecat spre el și i-a cercetat chipul. Ani de râsete, temeri, lupte și bucurii se citeau în privirea ei. Dar mai presus de toate, ochii îi străluceau de duioșie.
I-a luat mâna: „Dumnezeu m-a binecuvântat cu cel mai minunat copil”, a spus ea. „Și acum L-a chemat acasă.”
Cuvintele ei mi-au rămas în minte luni mai târziu, când un alt adolescent a ajuns la ATI cu traumatism cranian sever. Examinarea și testele arătau tot spre moarte cerebrală. Încă un băiat pe care nu îl puteam salva. Încă o discuție sfâșietoare.
Am stat lângă tatăl pacientului și m-am aplecat spre el pentru a micșora distanța. Colegii și cu mine am rostit vestea sumbră cu grijă. În contrast cu blândețea și acceptarea mamei de dinainte, el s-a uitat fix la mine:
„Nu”, a spus, „O să trăiască.” A ridicat un deget spre cer. „Din Ieremia: nimic nu este prea greu pentru Dumnezeu. La Dumnezeu toate sunt cu putință.”
Ambele cazuri erau la fel de îngrozitoare și devastatoare. Clinic, pacienții erau identici. În ambele situații, părinții au vorbit cu credință. Și totuși, declarațiile lor reflectau capetele opuse ale unui spectru — de la acceptarea deplină a suveranității lui Dumnezeu până la credința arzătoare în puterea rugăciunii. Cum împăcăm aceste răspunsuri atât de diferite?
Moarte cerebrală sau comă?
Deși poveștile personale, suferința și umblarea fiecăruia cu Dumnezeu le-au influențat reacțiile, confuzia legată de moartea cerebrală joacă și ea un rol. Mass-media folosește adesea „comă” și „moarte cerebrală” ca sinonime, deși diferențele sunt mari. Cazuri tragice și controversate (precum cel al lui Jahi McMath) complică și mai mult înțelegerea.
Cel mai tulburător este faptul că, priviți de la ușă, pacienții cu moarte cerebrală arată identic cu cei cu leziuni reversibile. Ambele categorii pot avea nevoie de ventilator. Inima le bate, iar pielea le poate fi caldă la atingere. Doar examenele neurologice și testele suplimentare pot diferenția, informații pe care puțini apropiați le pot evalua în mijlocul unei vești devastatoare.
Când leziunea afectează ambele emisfere ale cortexului cerebral sau zone ale trunchiului cerebral responsabile de trezire, apare coma. Pacienții sunt inconștienți și nu reacționează, deși pot respira singuri. O afectare mai mică poate produce starea vegetativă, în care există cicluri de somn-veghe și ochii se pot deschide, dar fără răspuns la mediul înconjurător.
Deși prognosticul în comă sau stare vegetativă este adesea rezervat, există potențial de recuperare. Pacienții sunt vii.
Moartea cerebrală este altceva. Este distrugerea completă și ireversibilă a întregului țesut cerebral. Nu există niciun potențial de recuperare.
Moartea cerebrală este moarte.
De ce atâta confuzie?
Înainte de progresele din terapie intensivă, moartea cerebrală și moartea cardio-respiratorie se produceau simultan. Când murea trunchiul cerebral, respirația se oprea, oxigenul scădea, inima se oprea. În prezent, ventilatoarele întrerup acest proces. Pacienții cu moarte cerebrală nu mai au celule cerebrale vii, dar un ventilator poate oxigena inima pentru o vreme.
Totuși, la majoritatea, acest timp este scurt. Pe măsură ce zonele autonome din trunchiul cerebral cedează, apar dereglări ale tensiunii și ritmului cardiac. Hipotalamusul și glanda pituitară își pierd funcția, ceea ce destabilizează organismul. Temperatura scade. Majoritatea intră în colaps cardio-vascular în ore sau zile, chiar cu tratament intensiv.
Pentru un părinte lângă copilul său adolescent, cu obrajii încă rumeni ca în copilărie, această realitate pare imposibil de acceptat. Cum ne poate ghida Scriptura când un medic rostește cuvintele pe care ne temem să le auzim? Medicina poate clarifica faptul că moartea cerebrală este moarte, dar doar Dumnezeu ne poate da adevărata speranță.
Sfințenia vieții
Biblia ne învață că viața este darul sfânt al lui Dumnezeu: „El dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile” (Faptele Apostolilor 17:25). Ca Creator, El ne-a făcut din țărână, după chipul Său (Geneza 1:26; 2:7; Psalmii 139:13). Ne cheamă să ocrotim viața pe care a creat-o (Geneza 2:15; Exodul 20:13).
Diagnosticarea morții cerebrale presupune încredere în evaluarea unui medic necunoscut. Familiile ar trebui să se simtă îndreptățite să pună întrebări. Cei dragi sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu (Efeseni 2:10), iar cei ce prețuiesc această lucrare au dreptul să înțeleagă detaliile morții lor.
Medicii trebuie să evite diagnosticele greșite, mai ales că SUA nu are standarde naționale unitare pentru stabilirea morții cerebrale. Practicile variază. Când se pune un astfel de diagnostic, după întrebări și verificări, îl putem primi ca pe o claritate din partea lui Dumnezeu cu privire la ceea ce face.
Moartea vine pentru toți
Moartea este consecința căderii, iar Dumnezeu hotărăște felul și momentul. „Așa cum păcatul a intrat în lume printr-un singur om, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor” (Romani 5:12).
Chiar și când vestea morții cerebrale ne strivește, nu trebuie să uităm suveranitatea Sa: „Eu dau viață și Eu omor” (Deuteronom 32:39; 1 Samuel 2:6; Psalmii 90:3). „În cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Psalmii 139:16). Dumnezeu răspunde rugăciunilor, dar dacă nu aduce un miracol de viață, trebuie să-I acceptăm voia (Psalmii 31:15; Matei 26:36–45).
În moarte, viață nouă
Moartea nu e sfârșitul. Prin cruce avem o nădejde veșnică. Chiar și plângând, știm că Christos a biruit moartea (1 Corinteni 15:54–55). Cei adormiți în Christos vor învia împreună cu El (1 Tesaloniceni 4:13–14).
„Nici moartea, nici viața… nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Christos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:38–39). Această certitudine ne poartă dincolo de groază și lacrimi, în brațele Mântuitorului nostru.
Sursa originală: Words We Dread To Hear – https://www.desiringgod.org/articles/words-we-dread-to-hear
Tradus cu permisiune – Translated with permission