A predicat Isus pacifismul?
Atacurile din 11 septembrie 2001 și războiul împotriva terorismului care a urmat au adus din nou în prim-plan întrebarea ce privește perspectiva creștină asupra războiului. Problema este deosebit de complexă, deoarece este greu de văzut cum războiul ar putea fi în acord cu accentul biblic pus pe iertare, îngăduință și dragoste. Acest accent este exprimat poate cel mai clar în Predica de pe Munte, unde Isus spune:
Dar Eu vă spun să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci aceluia care te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Celui ce vrea să te dea în judecată şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi haina, iar dacă cineva te obligă să mergi cu el o milă, mergi cu el două mile. Celui ce-ţi cere, dă-i, iar pe cel ce vrea să se împrumute de la tine să nu-l refuzi. Aţi auzit că s-a zis: «Să-l iubeşti pe semenul tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău». Dar Eu vă spun: iubiţi-vă duşmanii şi rugaţi-vă pentru cei ce vă persecută. (Matei 5:39-44)
Atunci, din învățătura lui Isus, în care trebuie să întoarcem și celălalt obraz și să ne iubim vrăjmașii, trebuie să înțelegem întotdeauna că este greșit să mergem la război? Ar fi trebuit lumea să întoarcă și celălalt obraz lui Hitler și să încerce să-l iubească până când s-ar fi predat? Când Osama ben Laden a ordonat atacul asupra World Trade Center, ar fi trebuit Statele Unite să răspundă trimițându-i și la Sears Tower? Sau, în anumite situații, Isus permite ca să existe atât iubirea față de vrăjmași cât și folosirea forței pentru a restrânge răutatea care amenință viața?
În cele ce urmează prezentăm câteva dintre principalele motive pentru care credem că este drept ca armata (și creștinii care fac parte din armată) să se angajeze în războaie care au o cauză dreaptă — și anume: autoapărarea, restrângerea răului care amenință viața și pedepsirea națiunilor și a indivizilor care au comis acte nedrepte de război împotriva propriei țări. Aceasta este numită teoria războiului just. Vom încheia încercând să explicăm cum se armonizează aceasta cu porunca de a întoarce și celălalt obraz, de a ne iubi vrăjmașii și de a nu ne împotrivi celui ce este rău.
Pacifismul este dăunător
A lăsa pe cineva să ucidă atunci când stă în puterea ta să-l oprești este complet contrar sentimentelor tale morale. Dacă un Hitler este în mișcare și caută să supună lumea unei tiranii și să distrugă grupuri etnice întregi, să nu i te opui prin forță ar fi clar foarte greșit (care uneori este singura metodă eficientă).
Este adevărat că războiul în sine este dăunător și tragic; însă pacifismul ar produce și mai mult rău în lume, deoarece aproape că ar oferi oamenilor răi libertatea deplină de acțiune. Desigur, trebuie să fim deschiși ca Biblia să ne transforme sentimentele morale, dar această observație ar trebui cel puțin să ne facă să ne oprim și să reflectăm mai profund înainte de a concluziona că Isus intenționează să ne învețe pacifismul.
Pacifismul consecvent ar trebui să elimine poliția, nu doar armata
De fapt, dacă am concluziona că întotdeauna guvernele ar trebui să întoarcă și celălalt obraz și să nu se împotrivească niciodată răului, atunci, în mod logic, ne-am angaja să desființăm nu doar armata, ci și poliția și sistemul de justiție penală.
Polițiștii îi arestează pe infractori, folosind forța împotriva lor dacă este necesar, și îi trimit la închisoare. Aceasta nu înseamnă a întoarce și celălalt obraz. Oare intenționează Isus ca porunca de a întoarce și celălalt obraz să se aplice și poliției? Cu siguranță nu ca mod principal de a răspunde răului.
Dumnezeu nu dorește ca răul să umble liber în societatea noastră fără să fie oprit (în Vechiul Testament avem numeroasele legi civile, iar în Noul Testament Romani 13, despre care vom discuta mai jos). Dacă cineva acceptă legitimitatea folosirii forței de către poliție în anumite situații, atunci nu poate exista nici o obiecție împotriva folosirii forței de către armată în anumite situații.
Luca 3:14 permite serviciul militar
Este semnificativ că Ioan Botezătorul nu le-a spus soldaților să părăsească armata atunci când l-au întrebat ce înseamnă să se pocăiască:
Nişte soldaţi l-au întrebat şi ei:
– Dar noi ce să facem?
El le-a răspuns:
– Să nu stoarceţi cu forţa bani de la nimeni şi să nu aduceţi acuzaţii false împotriva nimănui; fiţi mulţumiţi cu salariile voastre! (Luca 3:14).
De vreme ce este posibil să trăiești o viață evlavioasă și totuși să fii în armată, rezultă că participarea la război nu este întotdeauna păcătoasă.
Ioan 18:36 recunoaște dreptul sabiei pentru împărățiile pământești
În acest pasaj, Isus spune:
– Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar lupta ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor; dar Împărăţia Mea nu este de aici.
Când Isus spune că, dacă împărăția Sa ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Lui s-ar fi luptat, El sugerează că este legitim ca împărățiile acestei lumi să lupte atunci când cauza este dreaptă și împrejurările o cer.
Noi creștinii, suntem cetățeni ai celor „două împărății” — țara noastră de pe pământ și cerul. Isus ne arată că nu este niciodată potrivit să folosim lupta pentru înaintarea Împărăției Sale spirituale, dar că este legitim să luptăm în numele împărățiilor pământești (atunci când este necesar pentru a contracara răul și distrugerea).
Romani 13:3–4 acordă guvernelor dreptul de a folosi forța pentru a restrânge și pedepsi răul
Pavel scrie:
Deoarece conducătorii nu le inspiră teamă celor ce fac binele, ci celor ce fac răul. Vrei deci să nu-ţi fie frică de autoritate? Fă ce este bine şi vei fi lăudat de ea! Căci ea este un slujitor al lui Dumnezeu pentru binele tău. Însă, dacă faci ceea ce este rău, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia! Ea este în slujba lui Dumnezeu, pentru a aduce mânia peste cel ce înfăptuieşte răul.
Aici Pavel afirmă dreptul guvernului de a folosi forța în două moduri. Mai întâi, spune că autoritatea „nu poartă sabia degeaba”. În al doilea rând, declară că guvernarea se află „în slujba lui Dumnezeu” atunci când exercită răzbunare împotriva celor care fac răul. Desigur, guvernele nu au dreptul să folosească forța pentru orice scop. Ele nu au dreptul să folosească forța pentru a domina asupra cetățenilor lor și pentru a impune restricții inutile asupra libertății. Textul arată două scopuri pentru care guvernul este îndreptățit să folosească forța: restrângerea răului și pedepsirea răului. Scopul forței nu este doar să prevină răul viitor, ci și să pedepsească faptele rele, aducând pe făptuitori în fața justiției. Guvernul acționează ca „slujitor al lui Dumnezeu” atunci când îndeplinește rolul de „răzbunător care aduce pedeapsa asupra celui ce face răul”.
Se extinde oare dreptul sabiei din acest text și la cazul războiului? Contextul imediat are în vedere folosirea forței fizice în raport cu propriii cetățeni ai unui stat. Dar, prin extensie, aceasta implică și faptul că, dacă o națiune comite un act de război împotriva alteia, națiunea atacată are dreptul să se apere și să răzbune nedreptatea. Ar fi consecvent să spunem, că o națiune are dreptul să restrângă și să pedepsească răul comis împotriva ei de propriii cetățeni, dar nu are dreptul să restrângă și să pedepsească răul comis împotriva ei de o altă națiune? Simplul fapt că infracțiunea civilă a fost comisă de o altă țară, nu elimină responsabilitatea acelei țări față de statul pe care l-a atacat.
1 Petru 2:13–14 confirmă învățătura din Romani 13:3–4
În 1 Petru 2:13–14 suntem învățați:
Fiţi supuşi oricărei autorităţi omeneşti, pentru Domnul, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie guvernatorilor, ca unii trimişi de el să-i pedepsească pe răufăcători şi să-i laude pe cei ce fac binele.
Încă o dată este afirmat dreptul guvernelor de a pedepsi răul.
Este corect pentru un creștin să lupte într-un război?
De vreme ce Scriptura învață că este legitim ca o națiune să se angajeze într-un război drept, rezultă că este, prin urmare, legitim și pentru un creștin să lupte într-un astfel de război. Unii au susținut că necreștinii pot participa la războaie, dar credincioșii nu; însă această distincție nu se găsește în Scriptură. Scriptura învață că nu este păcat pentru un guvern să se angajeze într-un război drept și, prin urmare, nu există nimic care să interzică creștinilor să fie implicați în războaie drepte.
Biserica și statul trebuie deosebite
Este foarte important, totuși, să ne amintim aici distincția dintre biserică și stat. Creștinul luptă într-un război nu ca ambasador al Bisericii sau în numele Bisericii, ci ca reprezentant al țării sale. Biserica nu trebuie să folosească violența (Ioan 18:36), dar guvernul uneori poate face acest lucru (Ioan 18:36; Romani 13:3–4 etc.). Astfel, creștinul luptă nu ca agent al Bisericii, ci ca agent al guvernului țării sale. Ambele se află în cele din urmă sub autoritatea lui Dumnezeu, dar fiecare are un rol distinct.
Dar ce se întâmplă cu întoarcerea celuilalt obraz?
Ce să înțelegem, atunci, din poruncile stricte ale Domnului Isus din Matei 5:39–41?
Dar Eu vă spun să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci aceluia care te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Celui ce vrea să te dea în judecată şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi haina, iar dacă cineva te obligă să mergi cu el o milă, mergi cu el două mile.
Cum se împacă aceasta cu ceea ce am văzut mai sus?
Mai întâi, trebuie să clarificăm ce nu este problematic în aceast context. Problema nu este că Isus, aparent, pare să ne spună să ne întindem la pământ și să lăsăm răul să ne copleșească. Evident, nu asta spune El. Dimpotrivă, El ilustrează cum arată să „nu fii biruit de rău, ci să biruiești răul prin bine” (Romani 12:21).
Cu toții am văzut în viața de zi cu zi înțelepciunea acestor cuvinte ale lui Isus. De multe ori, cea mai eficientă cale de a birui răul este să nu-i opui rezistență. Dacă cineva spune un cuvânt răutăcios, este mult mai eficient să răspunzi cu bunătate decât cu un alt cuvânt răutăcios. Dacă cineva încearcă pe nedrept să-ți taie calea pe autostradă, de obicei este mai bine să-l lași. Dacă am învăța aceste principii, viețile noastre ar fi mult mai pașnice și, paradoxal, ni s-ar da dreptate mai des.
Prin urmare, problema nu este că Isus ne-ar spune să lăsăm răul să treacă peste noi ca un tăvălug. Problema este că pare să spună că singura cale prin care ar trebui vreodată să învingem răul este să-l ignorăm și să răspundem cu bunătate. Pare că nu lasă loc folosirii forței pentru a se opune răului. O parte a răspunsului la această dificultate constă în înțelegerea naturii hiperbolice a multor afirmații din Predica de pe Munte. Nu cred că Isus ne spune să nu răspundem niciodată răului prin forță (de exemplu în legitimă apărare) sau să întoarcem întotdeauna literal celălalt obraz atunci când suntem loviți — după cum nici porunca Sa din Matei 6:6 nu înseamnă că trebuie să ne rugăm doar atunci când suntem complet singuri, iar porunca din Matei 5:29 nu înseamnă că cineva ar trebui literalmente să-și scoată ochiul. Isus Însuși i-a alungat pe negustorii din Templu cu un bici (Ioan 2:15), iar Pavel, în anumite situații, și-a revendicat drepturile de cetățean roman (Fapte 25:11; vezi și episodul interesant din Fapte 16:35–40). Isus folosește hiperbola pentru a ilustra care ar trebui să fie dispoziția și atitudinea noastră fundamentală, nu pentru a spune că trebuie literalmente să cedăm în fața oricărei încercări de a ni se face rău. Aceasta este o parte a răspunsului.
Partea principală a răspunsului constă însă în faptul că Isus se adresează în primul rând indivizilor. El nu se adresează aici în mod principal guvernelor, ci vorbește la nivel personal. Acest text arată că răspunsul principal al unui individ față de rău ar trebui să fie „întoarcerea celuilalt obraz”, în timp ce celelalte texte pe care le-am văzut (de exemplu Romani 13:3–4) arată că responsabilitatea dată de Dumnezeu guvernului este să-i pedepsească pe cei care comit infracțiuni civile (omor, terorism, acte de război etc.). Deși uneori este potrivit chiar și pentru indivizi să folosească legitimă apărare, nu este niciodată potrivit ca indivizii să caute pedepsirea altora. Guvernele însă au dreptul atât să ia măsuri de autoapărare, cât și să aplice retribuția.
Cu alte cuvinte, există diferite „sfere” ale vieții. Dumnezeu a rânduit ca unele sfere să includă responsabilități care nu sunt neapărat incluse în altele. La nivel personal, ar fi greșit ca noi să aplicăm pedeapsa împotriva celor care ne fac rău. Dar pasaje precum Romani 13:3–4 și Ioan 18:36 arată că Isus nu neagă dreptul guvernelor de a pedepsi pe cei ce fac răul. Prin urmare, atunci când un creștin se află sub autoritatea guvernului și este autorizat să lupte într-un război drept în numele națiunii, este potrivit ca el să lupte. El nu luptă ca individ privat, ci ca reprezentant al guvernului căruia Dumnezeu i-a dat puterea sabiei.
În același timp, un soldat creștin ar trebui să caute să-și iubească adversarii ca persoane, amintindu-și că se opune lor ca agenți ai guvernului sau sistemului advers, nu ca indivizi privați. În război trebuie să privim oamenii din armata sau gruparea teroristă adversă la două niveluri: (1) nivelul personal; și (2) nivelul public / guvernamental. La nivel personal, soldatul ar trebui să se roage pentru ei și să-i iubească. La nivel public, soldatul luptă împotriva lor — nu ca persoane individuale, ci ca reprezentanți ai sistemului și ai răului care este combătut. Această distincție, desigur, ar fi foarte greu de menținut în mijlocul luptei. Nici nu ar elimina durerea și dificultatea de a lupta împotriva altor ființe umane. Dar ea este, poate, o reflecție slabă a modului în care sfera personală și cea guvernamentală se suprapun și se implică una pe alta, rămânând totuși distincte.
Pentru mai multe resurse poți citi:
John Piper, „Terrorism, Justice, and Loving Our Enemies„
Robert Clouse, ed., War: Four Christian Views.
John Feinberg, Ethics for a Brave New World, chapter 13, „The Christian and War”
Norman Geisler,Christian Ethics, chapter 12, „War”
Sursa originală: Did Jesus Teach Pacifism? – https://www.desiringgod.org/articles/did-jesus-teach-pacifism
Tradus cu permisiune – Translated with permission