O teologie a creației în 12 puncte

Transcriere audio

Este vineri și a venit timpul pentru o nouă convorbire telefonică de vineri cu Don Carson. Acest episod special al podcastului Ask Pastor John vă este oferit în parteneriat cu prietenii noștri de la The Gospel Coalition. Dr. Carson este cofondatorul și președintele The Gospel Coalition. De asemenea, este editorul noii NIV Zondervan Study Bible, care se concentrează asupra temelor teologiei biblice, așa cum se dezvoltă acestea în Biblie, de la Geneza până la Apocalipsa. Aproximativ o dată la trei săptămâni, vinerea, vom aborda câte una dintre aceste teme pentru a o discuta.

Dr. Carson, sunt Tony Reinke, de la Desiring God. Bună ziua și vă mulțumesc că sunteți din nou alături de noi. Data trecută ne-ați prezentat o perspectivă istorică asupra Bibliei — asupra întregii Biblii. Astăzi trebuie să ne concentrăm asupra implicațiilor creației prezentate în primele două capitole ale Genezei. Sunteți gata?

Da.

Bine, vă ascultăm.

Bine. Să spunem câteva lucruri despre creație.

Astăzi, când creștinii vorbesc despre doctrina creației, o mare parte a discuției se îndreaptă imediat spre momentul în care a avut loc creația, spre modul în care aceasta se raportează la afirmațiile evoluționiștilor, spre teoria pământului vechi, teoria pământului tânăr și alte lucruri de acest fel. Și, cu siguranță, asemenea întrebări sunt importante, dar nu asupra acestora pune Biblia însăși accentul principal. Permiteți-mi să explic ce vreau să spun prin aceasta.

Cu aproximativ 50 de ani în urmă, Francis Schaeffer a scris o carte intitulată Genesis in Space and Time. În ea, a pus o întrebare pe care am ajuns să o consider din ce în ce mai fundamentală: Care este minimumul, întreabă el, pe care trebuie să-l afirmăm cu privire la Geneza 1–11 pentru ca restul Bibliei să fie coerent și adevărat? El nu întreabă care este maximumul pe care îl putem deduce din Geneza 1–11 și, în special, din Geneza 1–3, ci: Care este minimumul de lucruri de care trebuie să fim siguri și asupra cărora trebuie să avem claritate, pentru ca restul Bibliei să fie coerent și adevărat? Aceasta este o întrebare foarte pătrunzătoare, deoarece constituie un mod de a spune: Acestea sunt lucrurile asupra cărora trebuie să punem cel mai mare accent și care sunt cel mai puțin negociabile.

Așadar, permiteți-mi să prezint pe scurt câteva lucruri de acest fel. Aceasta este doar o trecere în revistă. Fiecare dintre punctele pe care urmează să le menționez ar putea fi dezvoltat cu ușurință într-o prelegere de o oră. Însă eu voi parcurge destul de repede câteva dintre ele.

1. Dumnezeu este primul. Este un adevăr atât de elementar, dar trebuie formulat limpede. Înainte să existe orice altceva, înainte să existe un univers, la început era Dumnezeu. El este primul. Acest adevăr este apoi dezvoltat în alte pasaje ale Scripturii, care arată că, în veșnicia trecută, Dumnezeu nu depindea de noi. Nu este ca și cum Dumnezeu ar fi avut nevoie de univers pentru a nu fi singur. În cele din urmă, Biblia dezvoltă în multe feluri concepția despre Dumnezeu, arătând că, în veșnicia trecută, Tatăl Îl iubea pe Fiul, iar Fiul Îl iubea pe Tatăl. Așadar, în veșnicia trecută exista o iubire desăvârșită.

Aceasta este foarte diferită, de exemplu, de concepția islamului, în care se vorbește cu reținere despre Dumnezeu ca fiind un Dumnezeu al iubirii, deoarece aceasta presupune importanța existenței altcuiva. Iar prin insistența lor asupra unicității, suveranității și separării lui Dumnezeu, ei pot accentua imensitatea și măreția Lui. Le este greu să accentueze iubirea lui Dumnezeu. Coranul vorbește rareori în asemenea termeni. Biblia însă, privită în ansamblul ei, insistă că Dumnezeu este iubire, deoarece, în Dumnezeul unic, în mod miraculos și neobișnuit, există și alteritate. În unitatea lui Dumnezeu există o complexitate de așa natură încât Dumnezeu Îl iubește pe Fiul, Fiul Îl iubește pe Dumnezeu, chiar și în veșnicia trecută, iar El nu are nevoie de univers.

2. Dumnezeu vorbește. El este un Dumnezeu care vorbește. Primul lucru pe care îl face este să vorbească și, prin cuvântul Său plin de putere, cheamă universul la existență. Acest fapt devine apoi paradigmatic pentru modul în care Dumnezeu Se revelează prin Cuvânt. De-a lungul întregii Biblii, Dumnezeu este un Dumnezeu care vorbește și îndrăznește să vorbească prin cuvinte pe care ființele umane le pot înțelege.

3. Dumnezeu a făcut totul. Aceasta este împotriva panteismului, potrivit căruia tot ce există în univers este Dumnezeu. Este împotriva panenteismului, potrivit căruia tot ce există în univers este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este doar tot ceea ce există în univers. Cu alte cuvinte, pe lângă tot ceea ce a fost creat și se află în univers, mai rămâne ceva din Dumnezeu. Aici însă există o distincție între Dumnezeu, care există înaintea tuturor lucrurilor din univers, și ordinea creată. Aceasta este împotriva oricărui fel de dualism ontologic, adică a unui tip de dualism în care există o forță bună și o forță rea sau o singură forță care are o latură bună și una rea. Nu este Star Wars.

4. Există un singur Dumnezeu, care este bun, și El a făcut toate lucrurile bune. Prin urmare, originea răului nu constă în existența intrinsecă a unui principiu bun și a unui principiu rău care se află în conflict. Chiar și atunci când este introdus șarpele, el este prezentat drept cea mai șireată dintre făpturile pe care le-a creat Dumnezeu. Astfel, nu există niciodată vreo urmă de dualism sau de ceva asemănător. Există un singur Dumnezeu suveran peste toate.

Știu că aceasta ridică tot felul de întrebări. Cum Se află Dumnezeu în spatele binelui și al răului? Ei bine, în ansamblul ei, Biblia pune un accent puternic pe faptul că Dumnezeu Se află în spatele binelui și al răului în mod asimetric. Cu alte cuvinte, El Se află în spatele binelui și al răului în moduri diferite. El Se află în spatele binelui într-un asemenea mod încât binele Îi este întotdeauna atribuit Lui, iar răul este întotdeauna atribuit unor cauze secundare, precum șarpele, chiar dacă acest fapt nu poate înlătura suveranitatea lui Dumnezeu.

Când Pavel se găsește evanghelizându-i pe păgâni, în Faptele Apostolilor 17, în măreața cetate a Atenei, unul dintre lucrurile pe care le subliniază este că Dumnezeu este atât de suveran și atât de distinct, Creatorul tuturor lucrurilor, încât nu are nevoie de nimic. Zeii păgâni sunt limitați. Ei își au nevoile, temerile, poftele, bucuriile, tristețile și izbânzile lor și așa mai departe. Prin urmare, o mare parte a religiei păgâne nu este decât o încercare de a-i face fericiți pe zei. O mare parte a religiei funcționează astfel: Tu îmi faci mie un serviciu, iar eu îți fac ție unul. Tu le aduci zeilor jertfele potrivite și, în cele din urmă, ai parte de un copil dolofan și sănătos. Aceasta este religia și așa arată o lume păgână. Totul este organizat în termenii unor schimburi. Dar dacă Dumnezeu a făcut totul și nu are nevoie de nimic, cum ai putea oare să faci vreun schimb cu El?

5. Așadar, încă de aici, firul narativ al doctrinei creației începe să stabilească necesitatea doctrinei harului. Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune. Iar aceasta înseamnă, în al cincilea rând, că ființele umane trebuie să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu. Doctrina creației constituie temelia răspunderii noastre înaintea lui Dumnezeu. Ea devine sursa laudei credinciosului (Psalmul 33; Apocalipsa 4). Acest adevăr este integrat în mod repetat în firul narativ.

Lăudați-L pe Dumnezeu, pentru că am fost creați de El și pentru El — și trebuie să-I dăm socoteală. Este cât se poate de drept, de bun și de rațional. Prin urmare, în acest cadru, când oamenii spun astăzi: „Ascultă, nu mă deranjează că ai religia ta, pe Isus al tău și Biblia ta. Dar și eu sunt o persoană spirituală. Am propria mea religie. Am propria mea cale de apropiere de ceea ce este divin și spiritual. Nu-mi mai băga pe gât credința ta în Isus”, mai devreme sau mai târziu, deși poate că înțelepciunea, prudența, grija și dragostea ne cer să ne retragem puțin și să încercăm din nou într-o altă zi, creștinul iubitor va trebui totuși să spună — cu multă blândețe, la o cafea și în cadrul unei relații bazate pe încredere — creștinul va trebui să spună: Singurul lucru pe care nu-l pot face este să mă retrag, deoarece Dumnezeu te-a creat și, prin urmare, Îi ești dator și vei da socoteală înaintea Lui.

Așadar, temelia răspunderii noastre înaintea lui Dumnezeu, responsabilitatea noastră față de El și faptul că, deoarece El este Dumnezeu, este Judecătorul suprem al modului în care răspundem față de El, toate acestea sunt așezate, în principiu, în capitolele introductive ale cărții Geneza.

6. Apoi, în al șaselea rând, există indicii — nimic mai mult decât atât — există indicii ale complexității lui Dumnezeu într-o expresie precum: „Să facem om după chipul Nostru” (Geneza 1:26). Unii au încercat să înțeleagă aceste cuvinte ca fiind un plural al majestății, dar în context nu există niciun indiciu real în această privință sau că ar fi vorba despre Dumnezeu și curtea cerească ori despre ceva asemănător — dar nici pentru aceasta nu există vreun indiciu real în context. Cred că, în Geneza 1–3, sunt introduse foarte multe teme fără ca acestea să fie explicate limpede. Cu alte cuvinte, sunt expresii încărcate de sens. Sunt expresii care sunt dezvoltate ulterior. Ar fi greșit să citim în această expresie o întreagă doctrină a Trinității. Aceasta nu se află acolo. Elementele ei componente nu se află acolo.

Există însă un indiciu al ei. Există o prefigurare a faptului că Dumnezeu nu este pur și simplu un fel de „unu”. El este un singur Dumnezeu. Și totuși, în Dumnezeu există o complexitate de așa natură încât există și alteritate. Aceste lucruri încep să fie dezvoltate deja, într-o formă incipientă, în Vechiul Testament și apar foarte limpede în Noul Testament, când întâlnim un pasaj precum Ioan 5. Dumnezeu a hotărât „ca toți să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”, iar înainte de orice, „la început”, spune Evanghelia după Ioan, „era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu” — Cel care Îi era alături lui Dumnezeu — „și Cuvântul era Dumnezeu” — Dumnezeu Însuși (Ioan 1:1).

Astfel, avem tot mai multe prefigurări, până când ajungem la tipul de formulare pe care îl întâlnim în secolul al IV-lea d.Chr. Dar, deși Noul Testament este mult mai clar cu privire la asemenea lucruri, germenii lor sunt sădiți deja în doctrina creației. Și aș susține că există și alți asemenea germeni. Voi enumera doar trei sau patru dintre ei. Ei vor fi abordați mai târziu în această serie.

De exemplu, creștinii au dezbătut multă vreme dacă în Geneza 2–3 există ceea ce este numit adesea un legământ al faptelor încheiat cu Adam. Unii au susținut cu tărie că da, iar alții au susținut cu aceeași tărie că nu. Cei care spun că nu, atrag atenția asupra faptului că nu este folosit cuvântul „legământ”. Este adevărat că nu este folosit cuvântul „legământ”, dar există totuși un fel de înțelegere stabilită și impusă de un Dumnezeu suveran, care cere ascultare sub amenințarea judecății în lipsa acesteia și așa mai departe. Multe dintre elementele care alcătuiesc gândirea legământului sunt deja prezente în Geneza 1–3.

De asemenea, Cortul Întâlnirii nu este menționat până în vremea lui Moise, iar Templul nu este menționat decât în vremea lui David și a lui Solomon. Și totuși, mulți au evidențiat faptul că atât Cortul întâlnirii, cât și Templul constituie locul de întâlnire dintre Dumnezeu și purtătorii chipului Său. Ori, grădina Edenului este un asemenea loc de întâlnire dintre Dumnezeu și purtătorii chipului Său. Astfel, ei încep să scoată în evidență foarte multe prefigurări ale unei teologii a Templului, care încep deja să prindă contur în grădină. Și, dacă doriți, puteți atrage atenția asupra faptului că nu este folosit cuvântul „templu”. Cu toate acestea, prefigurările, primii pași spre un asemenea lucru, sunt deja integrați direct în relatarea din Geneza 1–3.

Dacă aș avea timp, v-aș putea arăta că există aproximativ douăsprezece asemenea teme, deja integrate direct în structura lucrurilor. Voi mai menționa doar una în treacăt. Cuvântul „împărat” nu este folosit — Dumnezeu nu Se prezintă pe Sine ca Împărat. Și totuși, nu există nicio îndoială că El domnește. El domnește peste ceea ce a creat. Prin urmare, concepția despre Dumnezeu ca Împărat este integrată în firul narativ.

7. Apoi, în al șaptelea rând, ființele umane sunt prezentate ca fiind create după chipul lui Dumnezeu. Aceasta devine o temă majoră, care străbate întreaga Scriptură. Dumnezeu creează ființele umane după chipul și asemănarea Sa, astfel încât, în anumite privințe, ele se aseamănă foarte mult cu restul creației — sunt create de Dumnezeu din țărână. În alte privințe însă, ele sunt unice și ar merita din plin să dezvoltăm câteva dintre lucrurile cuprinse în această noțiune a chipului lui Dumnezeu.

Unul dintre motivele pentru care creștinilor le este atât de greu să cadă de acord asupra a ceea ce cuprinde exact această noțiune este că, din nou, cred că avem de-a face cu o expresie încărcată de sens. Este o expresie care prefigurează ceea ce va fi dezvoltat mult mai detaliat în capitolele și cărțile următoare, de-a lungul întregii Scripturi, astfel încât ființele umane sunt făpturi unice. Pe de o parte, noi trebuie să-L reflectăm pe Dumnezeu. Suntem chipul Său. Pe de altă parte, și noi aparținem țărânii. Suntem făcuți din țărână. Facem parte din ordinea creată și nu trebuie să fim confundați cu Dumnezeu. Prin urmare, acest tip de ordine a creației este extraordinar de important.

8. Apoi, în al optulea rând, există administrarea creației.

9. În al nouălea rând, în Geneza 2 există un anumit fel de ordine și structură. În Geneza 1:26–27 citim: „Să facem om după chipul Nostru.” Așadar, bărbatul și femeia sunt creați în egală măsură după chipul lui Dumnezeu, dar într-un mod oarecum binar. Există un bărbat și o femeie și amândoi sunt creați după chipul lui Dumnezeu. Apoi, în capitolul 2, relatarea creației este dezvoltată mai detaliat, astfel încât unul este creat primul, iar cealaltă este creată pentru el. Cu alte cuvinte, Adam este creat primul, iar ea este creată din el — fiind astfel parte a omenirii și fiind pentru el într-un mod unic. În acel punct, relația nu este una reciprocă.

Astfel, relația dintre bărbat și femeie este dezvoltată în diferite moduri. Acest lucru contribuie, de asemenea, la pregătirea cadrului pentru relatarea căderii. Iar asemenea lucruri sunt dezvoltate mai târziu în Scriptură și în ceea ce privește relația dintre bărbat și femeie (1 Corinteni 11; 1 Timotei 2 și în alte locuri).

10. Apoi, toate acestea anticipează escatologia. Nu fără motiv profetul Isaia, în secolul al VIII-lea î.Chr., anticipează că ceea ce va face Dumnezeu la sfârșit pentru poporul Său va fi să-i ofere un cer nou și un pământ nou. Acest limbaj este plin de anticipare și de gloria a ceea ce urmează încă să fie revelat. În cele din urmă, el reapare în Apocalipsa 21.

Însă acest limbaj trimite înapoi la prima creație și, chiar și atunci când expresia „un cer nou și un pământ nou” nu apare, așa cum apare în Apocalipsa 21 sau în 2 Petru și așa mai departe, tema este totuși strâns legată, de exemplu, de detaliile din Romani 8. Întreaga ordine creată este supusă morții și degradării prin hotărârea lui Dumnezeu, din cauza păcatului și a răzvrătirii. Ea geme în timp ce așteaptă înfierea fiilor, adică desăvârșirea glorificării credincioșilor. Așadar, acest lucru anticipează în moduri majore firul narativ al Bibliei.

11. Încă două: începuturile Sabatului sunt strâns legate de odihna lui Dumnezeu. Textul nu spune că Sabatul este impus în acest punct. El spune că Dumnezeu Se odihnește în ziua a șaptea. Dar când Sabatul este instituit ca poruncă în Decalog, textul trimite în mod deliberat înapoi la creație. „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești”, căci „în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul” și așa mai departe, și așa mai departe, și așa mai departe (vezi în special Exodul 20:8–11). Această temă este reluată, de asemenea, chiar și în Apocalipsa 4, pentru a construi o întreagă teologie a odihnei, pe care nu o putem dezvolta în acest punct. Dar ea își are începutul în capitolele introductive ale Genezei.

12. Și, în cele din urmă, aceasta nu este o listă exhaustivă, dar un număr apostolic ne va fi de ajuns: în restul Bibliei se pune un accent puternic pe măreția lui Dumnezeu, despre care creația Sa depune mărturie. Gândiți-vă la pasaje precum Psalmul 8 sau Psalmul 19, care merită citite în acest punct și asupra cărora merită să medităm în liniște, sau la unele dintre textele impresionante din Isaia 40–45. Citirea acestor capitole ne amintește că Dumnezeu este suveran peste creație, cunoaște sfârșitul de la început și toate lucrurile trebuie să-I dea socoteală. El este Olarul suveran. Ordinea creată este pur și simplu ceea ce făurește El.

Texte precum Isaia 40:12, Isaia 43:15, secțiuni întinse din Isaia 44:2–24, Isaia 45:11–12 și așa mai departe — acestea sunt texte care ne cheamă din nou să ne închinăm lui Dumnezeu datorită măreției Sale și manifestării propriei Sale glorii în creație, idee care se găsește și în Romani 1. Dumnezeu nu S-a lăsat fără mărturie, deoarece existența și gloria Sa sunt deja manifestate în însăși ordinea creată.

Cu alte cuvinte, Geneza 1–3 — nici măcar nu am menționat prea multe despre cădere — dar Geneza 1–2 și accentul pus asupra creației constituie ele însele solul fertil din care se dezvoltă un număr vast de teme biblice și teologice, care ne spun foarte multe despre Dumnezeu, despre ființele umane și despre structura firului narativ care conduce, în cele din urmă, la venirea lui Christos și la deznodământul tuturor lucrurilor, culminând în gloria care urmează să vină în cerul nou și pe pământul nou.

Sursa originală: A Theology Of Creation In 12 Points – https://www.desiringgod.org/interviews/a-theology-of-creation-in-12-points

Tradus cu permisiune – Translated with permission