De ce primesc ei ceea ce îmi doresc eu?
Invidia și ochii care contează
Când aveam cam cinci ani, tatăl meu m-a invitat pe mine și pe sora mea mai mare în studioul lui de acasă, pentru distracție. Ca majoritatea muzicienilor și producătorilor din Nashville, avea o cameră la subsol dotată cu tot ce îți trebuie pentru a face o înregistrare demo decentă: o cabină întunecoasă, izolată fonic, cu microfon și scaun, o altă cameră cu mixer audio și o fereastră groasă din sticlă între ele — pentru a da semnul de „OK” între înregistrări.
M-a lăsat pe mine prima. Am stat în cămăruța aceea și am cântat odată cu piesa care se reda în niștte căști uriașe. În vreo trei minute, deja îmi pierdusem interesul. Am început să mă plâng că mă strâng căștile, iar tata m-a lăsat să mă întorc la joacă.
Apoi a fost rândul Sophiei, sora mea. Și, se pare, aceea a fost ziua în care tatăl meu a descoperit vocea Sophiei.
Ce au lucrat? N-am auzit nimic până câteva săptămâni mai târziu, când părinții mei au avut invitați la cină. Tata a pomenit de sesiunea pe care o făcuseră, iar oaspeții au vrut să asculte. Toată lumea s-a așezat în sufragerie, dar, dintr-un motiv oarecare, eu nu am intrat.
Am rămas în hol, afară, când piesa a început și vocea Sophiei a izbucnit în aer.
Chiar și la șapte ani, vocea ei era clară, puternică și controlată. Mi s-a răsucit stomacul. Am strâmbat din față, în afara ușii, când am auzit reacțiile invitaților. Tata a dat cu modestie volumul mai încet după primul minut. De ce plecasem din studio? De ce renunțasem așa repede? De ce nu văzusem că asta avea să ducă la momentul în care Sophie urma să fie lăudată, iar eu să rămân în hol?
Dorința împotriva altora
Mirosul spumei de izolare dintr-o cabină de înregistrare avea să-mi devină foarte familiar în anii ce au urmat. Tata s-a străduit mult să ne implice pe toți copiii în muzica vieții lui. Ne invita în mod regulat pe scenă cu el, în timpul concertelor din biserici.
Mai târziu, a folosit relațiile pe care le avea pentru a ne găsi tuturor slujbe ca soliști de studio pentru proiecte muzicale destinate copiilor — permițându-ne să strângem bani pentru viitoarele mașini sau pentru facultate. A produs și a plătit pentru ca eu să înregistrez un CD cu piese jazz, când aveam cincisprezece ani, și a fost mereu un susținător aparte al vocii mele — chiar dacă știam că era mai puțin puternică decât a Sophiei. Pe ea o comparau cu Mariah Carey, pe mine mă comparau cu Billie Holiday, iar pe surorile mele mai mici le comparau mai târziu cu The Wailin’ Jennys — iar tata reușea să fie fanul tuturor.
Dar când privesc înapoi, mă șochează să recunosc acest moment ca fiind prima încolțire a invidiei în viața mea. Privind înapoi, peste decenii, pot să-mi văd eul de cinci ani stând în hol. Impulsul inimii ei este de neconfundat.
Îmi doream ca tata să nu pună CD-ul. Îmi doream ca CD-ul să fi fost zgâriat sau pierdut. Îmi doream ca vocea ei să nu sune așa. Îmi doream ca invitații să nu fie acolo să o audă.
De fapt, îmi doream ca gloria vocii ei să fie alungată din existență.
Inegalitatea și ochii care contează
Gloria unei voci precum cea a Sophiei este un dar intenționat din partea Dumnezeului slavei. El imprimă toată creația Sa cu această slavă — deși omul primește o măsură îndoită.
Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a fost „încununat cu slavă și cu cinste” (Psalmii 8:5). Slava lui este împrumutată, reflectată, derivată. Dar este reală. Și, pentru că este reală, semenii săi — toți cei care „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană” (Romani 1:23) — sunt mișcați să răspundă la ea. Chiar și când este în cantități mici. Chiar și în formele trecătoare pe care le găsim în semenii noștri.
Slava carismei, a competenței, a inteligenței, a frumuseții, a talentului artistic, a bogăției, a siguranței relaționale — toate acestea ne dau senzația că ne atingem cu degetele de ușa încuiată a cerului însuși. Și trebuie să răspundem, fie prin admirație, prin bucurie, prin închinare, fie (ca Tilly la cinci ani) prin groază și ură.
Există un nume pentru acea groază și ură: invidia.
Cea mai smerită dintre plăceri
Intensitatea groazei noastre față de slava altora corespunde intensității poftei noastre. Nu doar vrem să ne bucurăm de slavă — vrem să fim învăluiți de slavă, să luăm o parte din ea asupra noastră.
Această dorință poate fi bună și specifică făpturii create. Într-o discuție despre slavele cerului, C.S. Lewis a mărturisit că întotdeauna s-a simțit stânjenit de ideea unei „greutăți veșnice de slavă” (2 Corinteni 4:17) care ne așteaptă în cer. Ce fel de slavă ar putea fi aceasta? s-a întrebat el. O faimă, precum cea deșartă pe care o cauți între semenii tăi? I se părea imposibil să dorești slava și în același timp să fii cu adevărat smerit, până când ceva i s-a clarificat:
Se pare că ceea ce am confundat eu cu smerenia m-a împiedicat, toți acești ani, să înțeleg ceea ce este, de fapt, cea mai smerită, cea mai copilărească, cea mai firească dintre plăceri — ba chiar plăcerea specifică celui inferior: plăcerea unui animal înaintea oamenilor, a unui copil înaintea tatălui său, a unui elev înaintea profesorului său, a unei creaturi înaintea Creatorului său. (The Weight of Glory, 37)
Omul a fost creat „pentru a-L glorifica pe Dumnezeu și a se bucura de El pentru totdeauna” (după cuvintele Catehismului de la Westminster). Dar acest proces nu putea să-l lase pe om neschimbat. El a fost creat și pentru a fi el însuși glorificat — încununat cu slava plăcerii veșnice a Tatălui Său în el.
Inima mică a invidiei
Una dintre cele mai fundamentale nevoi ale noastre este să fim priviți de Ochii care contează și să ni se spună, cu Vocea care contează: „Bine, rob bun și credincios… Intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:21). Nu este suficient să privim slava Lui; vrem să fim lăsați înăuntru. Vrem să fim transformați, să fim strălucitori, să fim destul de puternici pentru a ne desfăta în slava Lui fără rușine. Am fost creați să vedem plăcerea în ochii Tatălui nostru ceresc.
Iată legătura cu mine la cinci ani. Ca un al doilea Cain, am reacționat cu nemulțumire păcătoasă atunci când sora mea a primit un „Bine” din partea tatălui nostru pământesc. Nu puteam suporta să aud că altcineva era lăudat de tatăl nostru, pentru că invidia funcționează într-o lume cu sumă nulă. Invidia crede minciuna că universul lui Dumnezeu este unul al lipsei esențiale.
Inima invidioasă este prea mică. Ea nu poate cuprinde un Dumnezeu care este nelimitat în expresiile plăcerii și ale dragostei Sale copleșitoare. Mintea noastră căzută chiar crede că nu este suficient din belșugul Lui pentru toți. Asta înseamnă că, dacă altcuiva i s-a dat o parte din slava împrumutată (un talent glorios, frumusețe, îndemânare, serviciu sau o relație apropiată), atunci trebuie să fi rămas mai puțin pentru mine.
Ce poate stinge invidia?
Nu doar fetițele cu căști pe urechi flămânzesc după slavă. Toți căutăm frumusețe, lumină și faimă în momentele noastre libere — urmărindu-ne emisiunile, ascultându-ne melodiile, căutând fotografi de nuntă, făcând drumeții pe poteca de lângă lac, postând pe rețelele sociale, sărutându-ne copiii și retrăgându-ne într-un colț de local artizanal pentru o conversație profundă. Suntem căutători de slavă, adulmecând vântul și privind orizontul. Lasă un lucru să șoptească, oricât de fals, oricât de slab, despre Dumnezeul și Tatăl nostru, și îl vom urmări.
După toată această căutare, cum să credem vestea bună atunci când vine? E prea bună ca să fie adevărată; e prea mult ca să putem purta:
Adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume, era. El era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:9–13)
Suntem în hol, afară, furioși că un alt copil al lui Dumnezeu a primit slave pe care noi nu le-am primit. Ne întrebăm dacă dragostea Tatălui se va epuiza înainte ca noi să intrăm în încăpere, dacă El ne va privi cum l-a privit Isaac pe Esau și va spune: „Ți-a luat binecuvântarea” (Geneza 27:35). Nu ne putem imagina ce fel de slavă ar putea face ca totul să fie în regulă.
Ce slavă ar putea lua durerea de a fi sărac în timp ce altul este bogat, de a fi singur în timp ce altul este căsătorit și cu copii, de a da tot ce avem mai bun pentru a face picturi mediocre în timp ce ochiul fără efort al altuia creează o capodoperă?
Invidia va fi înecată în slavă
Există însă o slavă care va înghiți durerea inegalității (deși nu a promis că va îndepărta însăși inegalitatea): această Lumină ne-a dat dreptul să devenim copii ai lui Dumnezeu. Și aceasta este slava care poate lucra asemenea minuni:
Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. (Ioan 1:14)
Plăcerea Tatălui ne va copleși și va înghiți tot restul — plăcerea datorată a ceea ce a făcut Christos în locul nostru, plăcerea pentru că am fost refăcuți în chipul Lui glorios, dinăuntru spre afară. Acum semănăm cu Christos — slava Lui ne va învălui într-o zi și ne va transforma. Și acest proces a început chiar acum:
Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. (2 Corinteni 3:18)
Invidia nu are nicio șansă. În ziua finală, va fi înghițită în slavă. Amin! Vino, Doamne Isuse!
Sursa originală: Why Do They Get What I Want? – https://www.desiringgod.org/articles/why-do-they-get-what-i-want
Tradus cu permisiune – Translated with permission