Scrisoarea lui Zwingli către Heinrich Utinger, 5 decembrie 1518

Scrisoarea de față, trimisă de Huldrych Zwingli lui Heinrich Utinger pe 5 decembrie 1518, este una dintre cele mai directe și incomode mărturisiri personale ale reformatorului elvețian. Redactată în contextul zvonurilor care circulau la Zürich privind o presupusă relație a sa cu fiica unui bărbier din Einsiedeln, epistola servește ca apărare împotriva acuzației că ar fi necinstit o fecioară.

Zwingli nu neagă că a întreținut relații sexuale cu femeia în cauză — dimpotrivă, recunoaște că a căzut în imoralitate sexuală, dar insistă că aceasta nu era fecioară, ci cunoscută în oraș pentru purtarea ei ușuratică. În acest sens, el respinge acuzația de „profanare” sau „seducție”, dar admite propria slăbiciune și cere îngăduință creștină. Scrisoarea este, astfel, un amestec de sinceritate rușinată, justificare morală și preocupare pastorală: dacă scandalul ar împiedica propovăduirea Evangheliei, Zwingli spune că ar prefera să se retragă.

Dragă Heinrich,

Un prieten apropiat mi-a scris că la Zürich circulă zvonul cum că aș fi necinstit „fiica unui cetățean puternic”, iar unii dintre susținătorii mei s-ar fi poticnit din pricina aceasta. Nu pot lăsa o asemenea calomnie fără răspuns, ca nu cumva bârfele să-ți strice ție – prietenului meu – sau altora părerea despre viața mea. De aceea îți scriu deschis și fără ocolișuri.

Mai întâi, să știi că, acum vreo trei ani, mi-am impus cu hotărâre „să nu mă ating de femeie”, fiindcă „este bine pentru om să nu se atingă de femeie”. N-am reușit însă pe cât mi-aș fi dorit. La Glarus mi-am ținut legământul cam o jumătate de an; la Einsiedeln, abia un an. Aici n-am găsit pe nimeni dispus să ducă aceeași viață, iar ispite au fost destule; am căzut, vai mie, „ca un câine care se întoarce la vărsătura lui”. Spun acestea cu rușine adâncă (Dumnezeu știe) și ție, înaintea căruia m-aș fi rușinat să vorbesc față în față mai mult decât înaintea oricui altcuiva.

Cât despre „profanarea” de care sunt acuzat, vezi singur că nu e nevoie de multă apărare. E vorba, zic ei, de „fiica unui om puternic”. Că tatăl e „puternic”, nu neg: puternici sunt aceia care pot să-l apuce pe împărat de barbă fără să pățească nimic – adică bărbierii. Da, e fiica lui; asta n-o contestă nimeni, poate doar tatăl însuși, care pe soția lui – o femeie cinstită – a acuzat-o de adulter mai des și mai aprins decât îngăduia adevărul. Iar pe fiică a alungat-o din casă de aproape doi ani: nu i-a mai dat nici hrană, nici îmbrăcăminte. Ce-mi pasă mie, așadar, că e „fiica unui asemenea om”?

Unii zic: „E fecioară” – asta ar cântări mai greu. Dar pot lepăda ușor și această sarcină, dacă îți spun pe scurt principiile mele: să nu stric vreo căsnicie (căci, cum zice Isaia, plapuma e prea scurtă ca să-i acopere pe doi), să nu necinstesc vreo fecioară (de aceasta m-am păzit, după învățătura lui Pavel, cu teamă evlavioasă) și, pe deasupra, să nu pângăresc vreo călugăriță (fiindcă un asemenea păcat e socotit profanarea celor sfinte). Pot chema martori pe toți cei printre care am trăit. Și te întreb: dacă și pe vremea când eram „copil” – și gândeam ca un copil – am păzit aceste lucruri cu conștiinciozitate, crezi tu, dragă Heinrich, că acum, la vârsta matură, mi-aș fi pierdut într-atât mințile și buna-cuviință, încât să cad tocmai în păcatul pe care l-am ocolit până acum? Știu că nu vei crede asta despre mine.

Zwingli nu se joacă cu asemenea primejdii. Zi și noapte, cu stăruință și cu înfrânare, cercetez autorii greci și latini, filosofi și teologi; iar dacă munca necurmată nu stinge cu totul poftele necurate, măcar le domolește. Încă ceva: rușinea m-a ținut mereu în frâu; pe vremea Glarusului, când am călcat în privința aceasta, am făcut-o atât de pe ascuns încât nici cei apropiați abia dacă au băgat de seamă. Dar fie: să vorbesc limpede despre chestiunea însăși, lăsând la o parte teama de judecățile lumești.

Despre femeia de care se vorbește se știa în tot Einsiedelnul: „fecioară ziua, femeie noaptea”. Era luată în râs pretutindeni cu zicerea aceea vulgară pe care o știi. Avusese deja legături cu cutare și cutare bărbat, iar la urmă m-a „îngăduit” și pe mine – ca să spun pe nume lucrurilor, m-a ademenit cu greu, și cu mai mult decât simple ademeniri; știam prea bine că nu mai era fecioară. „Acela”, despre care ai prorocit tu că „își va pierde mințile”, a necinstit-o. Ea îl ajuta pe tatăl ei în bărbierie, loc ajuns de mult proverb pentru ușurătate. Când mai intram și eu pe acolo cu „acela pe cale să-și piardă mințile”, iar ea își arunca ochii spre mine, s-a ajuns până acolo încât acum e însărcinată „de la mine” – dacă o fi sigură măcar de asta. Așa ciripesc vrăbiile pe acoperișuri. Dar nimănui din Einsiedeln nu i-ar trece prin minte să mă acuze de „profanare”. Toate rudele fetei știu că era necinstită înainte să vin eu la Einsiedeln; deci nu e vina mea. Ba a avut legături și cu unul dintre slujitorii mănăstirii, lucru la fel de cunoscut; nici ea nu tăgăduiește. Iar acum „judecătorii moravurilor” o „cârnesc” la loc, făcând-o din nou „fecioară”, numai ca să-mi atârne mie în cârcă ceea ce nu-mi aparține.

Poate pățesc și ei ce pățește acela căruia, după ce a privit în fulger, îi rămâne o pată pe ochi și vede totul gălbui: orbiți de pizmă, răstălmăcesc totul în rău – și încă în cel mai rău chip. Dacă la Zürich li se va lăsa fetelor care au umblat cu atâția bărbați numele de „fecioară”, atunci pe cine vom mai numi „nevastă” sau „curtezană”? Dacă această fată nu doar „necinstitoare”, ci de-a dreptul „necinstită” va fi socotită „fecioară” – și nu doar de către ibovnicii ei – n-am ce adăuga decât că are parte de judecători cât se poate de îngăduitori. Acum e la Zürich și așteaptă să nască, dar nu știu unde anume.

Așadar, după ce am limpezit lucrurile, îți spun pe scurt: n-am necinstit nici pe aceasta, nici pe alta, nici vreo „fecioară” oarecare, de când sunt pe lume. Iar dacă ea pretinde că e însărcinată „de la mine”, nici aceasta nu mă murdărește mai mult: pentru vina mea mi-am cerut demult iertare de la Dumnezeul cel bun și Preaînalt. Și oamenii ar fi putut judeca mai cu blândețe, amintindu-și că „cel drept cade de șapte ori pe zi” și că lui Petru i s-a poruncit să ierte „de șaptezeci de ori câte șapte”. Dacă cineva se teme că de aici înainte voi rămâne legat de aceleași obiceiuri rele, îi poți răspunde că nu e de temut (nu jur însă, căci știu bine câtă slăbiciune mă înconjoară).

Despre funcția de preot-paroh – îți mărturisesc înaintea lui Dumnezeu: m-aș da înapoi dacă aș vedea că se ostenesc cu adevărat teologii, nu „teologi” numai cu numele, care sunt mai degrabă tulburători decât învățători ai dreptății. Aici îmi este bine, iar domnul Geroldseck m-a copleșit cu făgăduieli mari, la care încă n-am răspuns. Te rog, așadar, nu tulbura pe nimeni din pricina mea: dacă prin mine ar ajunge să fie hulit Christos, nu vreau să întreprind nimic asemenea și nu voiesc să mă pun într-o astfel de primejdie.

Ba spun și mai pe șleau (scrisul îndelungat m-a obosit): dacă „judecătorii moravurilor” mă vor calomnia necontenit, atunci toți zurichienii, când m-ar auzi propovăduind Evanghelia, s-ar gândi la „păcatul meu rușinos” și s-ar abate de la gândul cel bun; și astfel ar ajunge Christos în primejdie. De aceea ți se potrivește să cercetezi cu băgare de seamă dacă la voi se ivește o asemenea primejdie; iar apoi: „mai bine să ascultăm de Dumnezeu decât de oameni”. Numai după ce domnii vor lua, din pricina mea, o hotărâre, voi da răspuns la făgăduielile [lui Geroldseck], ca nu cumva să-mi calc cuvântul.

Cât despre faptul că „cânt”, unii mi-au făcut din asta cap de acuzare. Până acum am cântat doar pentru folosul și bucuria casei mele. Când aud de un mim ori de un cântăreț, unii cred că i se cuvine plată. Eu însă cânt acasă, pentru mine, și ascult fără pretenție de răsplată plăcuta armonie a sunetelor.

Pe scurt, multe din cele spuse au ieșit pe un ton glumeț – așa se pricep oamenii la asemenea chestiuni. Vorbește, dacă socotești că folosește, cu cine crezi de cuviință: eu îmi păstrez hotărârea. Trebuia să-i scriu de mult prea cucernicului domn Protopop, dar am lăsat scrisoarea intenționat neexpediată. Lasă-l pe Myconius – ori pe cine dorești – să citească apărarea mea (mai bine zis „flecăreala” mea). Ție ți-am scris; de tine atârnă ridicarea sau căderea mea. Ține însă toată povestea în taină, pe cât îți cer. Te rog să împarți scrisorile alăturate celor pentru care sunt. Și, chiar dacă lucrurile ar lua o întorsătură rea, păstrează-mi dragostea ta ca și până acum; la fel voi face și eu.

Rămâi cu bine, podoaba mea și sprijinul meu!

Einsiedeln, 5 decembrie 1518.

Primește toate cu bunăvoința ta cea mai aleasă. Îl salut pe domnul Engelhart.

Sursa originală: Huldrici Zuinglii Opera quae supersunt omnia, Tomus VII: Epistolae et vita, ed. Egli, Finsler, Schulthess, Zürich–Leipzig, 1911, pp. 110-113.