Incertitudinile războiului și speranța dată de istorie
John Piper a scris acest articol in anul 2003 cu ocazia începerii Războiului SUA în Irak. Luând în considerare contextul politic internațional actual – atacurile SUA-Israel în Iran – aceste gânduri pot fi o nouă sursă de speranță în puterea lui Dumnezeu de a conduce istoria.
Indiferent dacă momentul și aprobarea internațională a acestui război au fost sau nu corecte, există lucruri mai rele decât războiul. De exemplu, atrocitățile masive și neîngrădite sunt mai rele decât războiul. Este adevărat că nu poți ști niciodată cu siguranță dacă războiul va pune capăt lucrului mai rău. Omul simte doar o constrângere lăuntrică: trebuie să încerc. Este ca și cum ai da peste o bandă de indivizi care molestează o femeie în vârstă. Nu ai nicio idee dacă intervenția o va salva sau dacă doar va dubla numărul victimelor. Tot ce știi este: asta nu poate rămâne fără o intervenție. Trebuie să încerc.
În cartea Flags of Our Fathers, relatarea cutremurătoare a lui James Bradley despre bătălia de la Iwo Jima, autorul ne amintește că în luna care a urmat invaziei din 19 februarie 1944, 6.800 de pușcași marini au fost îngropați pe acea insulă aridă de opt mile pătrate, aflată la șase sute de mile la sud de Tokyo. Americanii uciseseră 21.000 de japonezi, dar au suferit 26.000 de victime. Batalionul al Doilea a trimis 1.400 de băieți (mulți încă adolescenți) pe plajă. Doar 177 au plecat de acolo în viață, iar 91 dintre aceștia fuseseră răniți cel puțin o dată și se întorseseră în luptă.
Toate acestea pentru două piste de aterizare! — spunea cinic marturia unuia ramas orb. Ce ar putea fi mai rău decât un asemenea carnaj? Să răspundă istoria. În 1942, America lupta împotriva a doi inamici foarte diferiți. În Africa de nord existau „reguli”. „Acorduri cavalerești suspendau ostilitățile în fiecare după-amiază la ora cinci, iar fiecare parte înceta focul pentru ca medicii să poată îngriji răniții.”
În Oceanul Pacific, lucrurile stăteau diferit. Japonezii capturaseră Nanking (acum Nanjing), capitala Chinei, în 13 decembrie 1937. Când trupele au intrat în oraș, civilii chinezi neînarmați
au suferit un adevărat delir din cauza torturii și morții. În mai puțin de o lună, trupele japoneze, încurajate de ofițerii lor, au ucis până la 350.000 de civili chinezi. Femeile însărcinate erau duse pe câmpuri de execuție unde japonezii puneau pariuri pe sexul fătului care urma să cadă din pântecele mamei, despicat cu o sabie de samurai. Într-o altă parte a orașului, soldați beți râdeau și aruncau bebeluși în aer pentru a-i străpunge cu baionetele camarazilor lor. (Atenție: fotografii și documentație.)
Trei sute cincizeci de mii: aceasta însemna mai mulți civili morți într-un singur oraș, într-o singură lună, decât au murit în unele țări întregi în tot războiul. În șase ani de luptă, Franța a pierdut 108.000 de civili; Belgia, 101.000; iar Olanda, 242.000. Japonezii din Nanking au ucis chiar mai mulți oameni decât aveau să ucidă mai târziu bombele atomice. (Hiroshima – 140.000 de morți; Nagasaki – 70.000). Politica japoneză de pământ pârjolit „jefuiți tot, ucideți tot, ardeți tot” din nordul Chinei avea să reducă în cele din urmă populația de la patruzeci și patru de milioane la douăzeci și cinci de milioane.
Armata Statelor Unite întâlnise deja metodele armatei japoneze în Filipine și Burma. Circulau povești despre camarazi găsiți legați ca niște porci, spintecați, cu organele genitale tăiate, puse în gură, precum și relatări îngrozitoare despre tineri legați în bătaia soarelui, forțați să îndure insectele lacome care se adunau la mierea unsă pe ochii și gura prizonierilor. (Flags of Our Fathers, pp. 65–66)
Acesta a fost contextul mai profund al atacului de la Pearl Harbor. În plan imediat, a existat tendința expansionistă a Japoniei înspre Indo-China între 1939 și 1940, precum și oportunitatea pe care Japonia a perceput-o în urma faptului că Europa era absorbită de război. Japonia a fost încurajată să atace America în 7 decembrie 1941, iar în acel atac asupra Pearl Harborului au murit 2.403 americani și 1.178 au fost răniți — cifre asemănătoare cu cele de la atacurile din 11 septembrie 2001.
A meritat înfrângerea agresiunii japoneze, cu istoria ei de atrocități? A meritat prețul plătit la Iwo Jima? Au meritat oprirea și limitarea lui Adolf Hitler și a lui Hirohito?Pierderea a 405.399 de vieți americane în Al Doilea Război Mondial? Ce fel de lume ar exista astăzi dacă nu ar fi existat nicio rezistență? Numai Dumnezeu știe răspunsul la această întrebare. Dar nu așa se iau deciziile. Liderii nu știu ce va fi. Ei știu doar ce este și ce nu ar trebui să fie. Cât de mare trebuie să fie pericolul? Cât de mare răul? În ce moment merită riscul unui război? Liderii noștri au dat un răspuns. Dumnezeu va decide dacă au avut sau nu dreptate.
Istoria ne oferă o speranță pe care puțini și-o pot imagina. Să o transformăm într-o rugăciune. Împreună cu toate strigătele noastre pentru vieți cruțate, pentru un conflict scurt și pentru rezultate drepte, să adăugăm această cerere plină de o speranță aproape de nespus:
O, Dumnezeule, fă ca lumea anului 2003 să vadă aceeași prietenie între Irak și America la fel ca si cea care există acum de atâta timp între Japonia și America — lucru de neconceput în anii 1940. Și fă ca Evanghelia lui Isus Christos, a cărui dragoste îi cuprinde pe toți oamenii arabi, să fie oferită cu smerenie și în Irak, la fel de liber cum este oferită astăzi în Japonia.
Sursa originală: The Uncertainties Of War And The Hope Of History – https://www.desiringgod.org/articles/the-uncertainties-of-war-and-the-hope-of-history
Tradus cu permisiune – Translated with permission