Ce ne învață știința cu adevărat?
Scripturile ne spun că „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmul 19:1) și că „însușirile Lui nevăzute… se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Romani 1:20). Totuși, mulți creștini de astăzi se tem să studieze știința, iar în spatele acestei temeri este mai mult decât anxietatea legată de matematică. Mulți credincioși au ajuns să creadă propaganda potrivit căreia știința distruge credința și că știința se află în război cu creștinismul.
În calitate de creștin și om de știință, care a lucrat în acest domeniu suficient de mult timp încât să vadă unele schimbări majore de teorii și paradigme științifice (de exemplu trecerea de la un univers etern, de tip „steady state” (n.tr. modelul universului în stare staționară), la un univers al „big bang-ului”, cu un început în spațiu și timp), pot spune cu încredere, că ideea conform căreia „știința distruge credința” poate fi un mit popular, dar este pur și simplu falsă.
Ceea ce provoacă uneori creștinismul nu sunt datele științifice în sine, ci interpretările naturaliste ale acestor date, interpretări despre care mulți insistă că trebuie neapărat adoptate, indiferent de situație. Tendința pe care o observ în timp este că, pe măsură ce studiem și înțelegem mai mult creația prin intermediul științei, vedem tot mai clar că ea trebuie să fie lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Niciun critic de artă serios nu poate spune că o capodoperă precum Mona Lisa este doar „niște pete aleatorii pe o pânză” sau că „s-a pictat cumva singură”. În mod similar, conștientizarea tot mai mare că natura este o capodoperă, face din ce în ce mai dificil pentru un om de știință de astăzi să ridice din umeri și să spună că „pur și simplu s-a întâmplat” sau că „a fost mereu aici”.
Cum ne orbește naturalismul și nu vedem anumite lucruri
De exemplu, încă din anii 1930 avem un volum tot mai mare de date care arată că universul se extinde într-un mod ce implică faptul că tot ceea ce există în el provine dintr-un singur punct și dintr-o explozie uriașă de energie. Astfel, totul indică în mod convingător că universul nostru a avut un început și că ceva din afara acestui univers l-a pus în mișcare. Sună a Dumnezeu? Desigur, iar creștinii pot arăta spre Geneza 1:1 și spre alte versete care confirmă această interpretare.
Dar dacă știința este limitată doar la a oferi răspunsuri naturaliste pentru a explica ceea ce vedem, atunci nicio ipoteză nu-L poate include pe Dumnezeu. Prin urmare, oamenii de știință trebuie să postuleze „timp imaginar”, sau „un multivers”, sau un fel de „nimic” preexistent care cumva are în el însuși legile fizicii. Mulți consideră că ceva este „știință” doar atâta timp cât răspunsul este strict naturalist.
Dar observați că problema nu este în datele științifice — care indică în mod clar un început, o creare a universului nostru — ci în prejudecata filozofică a naturalismului, care Îl exclude pe Dumnezeu ca explicație științifică. Cerurile vestesc foarte bine slava lui Dumnezeu, dar naturalismul ne orbește și nu ne lasă să o vedem.
Și nu doar începutul universului este uimitor. Universul nostru se întâmplă să aibă exact dimensiunea, densitatea, compoziția chimică și echilibrul forțelor necesare pentru ca viața să fie posibilă undeva în el. Acest lucru este valabil pentru planeta Pământ. Oamenii de știință seculari de astăzi descriu Pământul ca fiind „rar” și „norocos”, deoarece are exact echilibrul potrivit în ce privește dimensiunea, masa, compoziția, rotația, planetele vecine și soarele favorabil pentru ca viața complexă să fie posibilă pe el. Cu cât descoperim mai multe exoplanete, cu atât Pământul și sistemul nostru solar par mai mult rezultatul unei aruncări de zaruri incredibil de norocoase. La un moment dat însă, „întâmplarea” devine atât de improbabilă încât „miracolul” sau „proiectarea” devin explicații mult mai bune — dacă numai știința ar avea voie să folosească acești termeni. Dar creștinii pot afirma ceea ce este evident.
Care este strigătul vieții proiectate intenționat
Observ aceeași tendință în timp și în biologie, biochimie și genetică. Cu aproape fiecare nouă descoperire, se întărește tot mai mult convingerea că viața nu este doar chimie, ci mai degrabă un sistem extrem de complex de procesare a informației.
Cu ani în urmă, „celula simplă” era numită „o masă de protoplasmă”. Astăzi știm că celulele conțin „rețele complicate și interconectate de mașinării proteice” și adevărate linii de asamblare care sunt reglate și controlate cu grijă prin multiple bucle de reglare sau feedback.
Ar putea sisteme complexe ca acestea să fi evoluat prin mutații oarbe, neghidate, și prin selecție naturală? Aș putea eu construi un model al „Death Star” punând o grămadă de piese Lego într-o pungă și scuturând-o până când modelul s-ar forma? Nu. Cărămizile de plastic s-ar freca unele de altele și s-ar transforma în praf cu mult înainte ca unele dintre ele să se prindă între ele pentru a forma ceva interesant. În mod similar, poveștile evoluționiste de tip „just-so” (n.tr. termen cunoscut în biologie și filozofia științei „așa s-a întâmplat”) nu pot explica frumusețea și proiectarea vieții, care strigă și arată înspre Creatorul ei. Nicio serie de accidente nu poate înlocui vreodată priceperea.
De la telescop până la microscop, creația lui Dumnezeu declară slava Lui. A fi creștin și a lucra în domeniul științei este ceva minunat, deoarece noile descoperiri ne lărgesc imaginația și deschid noi orizonturi de complexitate, ingeniozitate, putere uimitoare și o reglare extrem de fină, aproape de neimaginat. Creștin fiind, pot gândi dincolo de limitele naturalismului și pot vedea lucrarea mâinilor lui Dumnezeu așa cum este ea în realitate.
Lăsați datele să vorbească de la sine
Ceea ce ne învață cu adevărat știința este că slava lui Dumnezeu este clar vizibilă. Dar, din păcate, mulți oameni preferă să nu o vadă și aleg alte explicații. Însă același lucru era adevărat și în vremea lui Pavel. După ce explică faptul că puterea și natura divină a lui Dumnezeu se văd clar în creație (Romani 1:20), Pavel spune:
„Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu și nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit; și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, cu păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare.” (Romani 1:21–23)
Cei mai mulți nu se mai închină astăzi la astfel de idoli, dar mulți se închină naturalismului. Iar solzii naturalismului de pe ochii noștri pot fi groși, întunecând chiar și privirea unor creștini care mărturisesc credința. Trebuie să recunosc că uneori mi i-a întunecat și mie în felul în care priveam știința și lumea; dar când îmi dau seama că problema este „cămașa de forță” naturalistă care mă împiedică să interpretez datele într-un mod mai bun, știința devine fascinantă, pentru că oferă un indicator clar către Dumnezeu.
Din păcate, ceea ce ne mai arată știința este și cât de puternic pot astăzi să ne orbească influențele culturale, seculare și presiunea mediului, față de lucrarea glorioasă a mâinilor lui Dumnezeu. Dar dacă lăsăm datele să vorbească de la sine, știința va revela puterea veșnică și natura divină a lui Dumnezeu, așa cum spun în repetate rânduri Scripturile!
John Bloom este președintele Departamentului de Chimie, Fizică și Inginerie de la Biola University și director academic al programului de Master of Arts în Știință și Religie din cadrul aceleiași universități. Domeniile sale de cercetare includ integrarea creștinismului cu științele și apologetica. Locuiește în La Mirada, California, împreună cu soția și fiul său.
Sursa originală: What Sience Is Really Teaching Us? – https://www.desiringgod.org/articles/what-science-is-really-teaching-us
Tradus cu permisiune – Translated with permission