Urmează să vină și vizita ta la spital

Cunosc spitalele. Mi-ar fi plăcut să nu le fi cunoscut, dar de-a lungul anilor am ajuns, din păcate, prea obișnuită cu coridoarele lor înțepenite și cu sălile de operație reci.

Totul a început în 1967, când după o săritură nechibzuită în apă de adâncime mică am suferit o fractură la nivelul gâtului care m-a lăsat tetraplegică. Când m-au dus în grabă la spital în acea după-amiază toridă de iulie, nu aveam nicio idee că nu voi fi externată până în aprilie 1969.

Într-o dimineață stăteam întinsă pe o targă, pe holul din fața clinicii de urologie. După două ore de așteptare și de numărat plăcile de pe tavan, un angajat al laboratorului a ieșit pe ușă și a anunțat că voi fi „prima după pauza de prânz”. Am gemut. Umerii mă dureau deja după ce stătusem întinsă atât de mult timp.

Când personalul de la urologie s-a îndreptat spre cantină, inima mi s-a scufundat. Mai exact, aproape că m-am sufocat într-un val de teamă și claustrofobie.

Plânsul era exclus. Nu era nimeni în jur care să-mi șteargă lacrimile. Așa că am hotărât să-mi mângâi sufletul cu o cântare. Abia șoptind, am început să cânt una dintre preferatele mele din corul bisericii:

Stai liniștit, suflete-al meu: Domnul e de partea ta. Poartă cu răbdare crucea întristării și-a grelei dureri. Lasă-L pe Dumnezeul tău să rânduiască și să poarte de grijă; În orice schimbare El rămâne credincios. Stai liniștit, suflete-al meu: Cel mai bun, prietenul tău ceresc, Prin drumuri spinoase te conduce spre un sfârșit plin de bucurie!

Aveam doar șaptesprezece ani, sau poate optsprezece, dar acel moment a definit felul în care aveam să trăiesc viața într-un spital. Șederea mea nu avea să fie o pedeapsă ca într-o închisoare. Indiferent de ce avea să vină, am hotărât că acest spital avea să fie — ei bine — o sală de gimnastică pentru sufletul meu, un teren de încercare pentru credința mea și un câmp de misiune pentru Dumnezeu.

Sună puțin probabil ca un adolescent să gândească așa? Așa și este. Și, privind înapoi, chiar a fost. Totuși, eram suficient de devotată lui Christos încât să știu că trebuia să mă agăț de speranța biblică; altfel, aș fi înnebunit. Da, încă mă luptam cu depresia, încă mă zbăteam să învăț cum să trăiesc fără să îmi pot folosi mâinile sau picioarele — chiar și după ce am fost externată din spital în 1969.

Dar nu mi-am permis să mă afund în disperare. Acest mic act hotărâtor a făcut toată diferența, nu doar atunci, ci și ani mai târziu, când m-am confruntat cu cancer de gradul 3 și cu dureri cronice.

Învățând în spital

De aceea iubesc mica și noua carte a lui John Piper, Lecții de pe un pat de spital. Ai putea crede că sunt prea scurte capitolele ei pentru a avea greutate reală, dar sunt perfect concentrate: înțelepciune livrată cu o praștie.

John Piper nu trebuie să-și dovedească experiența ca veteran al spitalelor (la fel cum ginecologii buni nu trebuie să nască ei înșiși un copil). Credibilitatea lui vine din capacitatea insuflată de Duhul, de a-ți spune ce este înțelept — care este cea mai potrivită modalitate în care să-ți petreci timpul când ești pe patul de spital

Așadar, te rog, nu parcurge această broșură în grabă. Citește-i lecțiile rugându-te și aplică-le cu perseverență. Alături de Biblie, această mică carte este cel mai bun ghid pentru a te asigura că șederea ta în spital va face cu adevărat bine sufletului tău.

Așa cum el spune adesea: „Nu-ți irosi suferința.” Și, drag prieten, sunt convinsă că lucrarea Lecții de pe un pat de spital te va ajuta să nu faci acest lucru în timpul șederii tale în spital. Nu este o închisoare — este o sală de gimnastică. Așa că citește-o cu atenție.

Și fie ca mâna vindecătoare a harului lui Dumnezeu să se odihnească peste tine în boala ta — fie că ea este deja aici, fie că te pregătești acum pentru vizita ta la spital, care, mai devreme sau mai târziu, va veni.

Sursa originală: Your Hospital Visit Is Coming – https://www.desiringgod.org/articles/your-hospital-visit-is-coming

Tradus cu permisiune – Translated with permission