Rasismul și răul colectiv

Creștinul și rasa | New York City Mesaj susținut de Tim Keller Temă: Rasa și armonia etnică

În mod evident, titlul meu are o notă oarecum comică, însă ceea ce doresc să fac este să construiesc pe baza a ceea ce a spus John Piper mai devreme. John ne-a oferit fundamentul teologic pentru a înțelege de ce rasismul este complet incompatibil cu teologia creștină și cu o înțelegere creștină a Evangheliei. Eu vreau să vă vorbesc despre conceptul de rău colectiv sau rău sistemic și despre nedreptate.

Voi începe prin a spune că oamenii din occident, în general, și americanii albi, în special, au puțină sau chiar nicio înțelegere a răului colectiv — sau sunt activ împotriva acestei idei. Cred că este foarte important pentru mine, ca bărbat alb, să spun: „Uitați, acest lucru este greșit.”

Dacă nu înțelegem ce spune Biblia despre răul colectiv, nu numai că o vom înțelege greșit, dar nici nu vom înțelege ce spun atât de mulți dintre frații și surorile noastre, prietenii și vecinii noștri care nu sunt albi. Pur și simplu nu vom pricepe. Vom ajunge să credem că sunt toți paranoici.

Aș dori să vorbesc mai întâi despre ideea de responsabilitate colectivă — responsabilitate morală colectivă, vină colectivă — apoi, în al doilea rând, despre răul sistemic, iar în al treilea rând, despre modul în care Evanghelia abordează aceste realități.

Responsabilitatea colectivă

În primul rând, responsabilitatea colectivă. Permiteți-mi să vă arăt cum părți importante ale Bibliei — Iosua 7, Daniel 9 și Romani 5 — nu au niciun sens dacă înțelegem responsabilitatea morală exclusiv în termeni strict individualiști.

Familia te modelează

Dacă citești Biblia și ajungi la Iosua 7 — mai ales dacă ești un american alb, mai ales dacă ești o persoană din occident — reacția este: „Cum adică?” În Iosua 7, un om pe nume Acan, un israelit — ei intră în țara promisă și li se spune foarte clar că nu sunt acolo pentru pradă — Acan ia o parte din pradă, o haină, niște bunuri de valoare, le păstrează pentru sine și le ascunde sub cortul lui. El încalcă legea. Se împotrivește voii lui Dumnezeu, se împotrivește legii date israeliților. Când fapta este descoperită, nu este pedepsit doar el, ci întreaga lui familie este omorâtă cu pietre împreună cu el. Oamenii din occident — mai ales americanii albi — spun: „Stai puțin, el a făcut asta. Ei n-au făcut-o!”

Acum, permiteți-mi să spun direct acest lucru. Cei mai mulți oameni, cele mai multe culturi, cele mai multe secole din istorie înțeleg de ce s-a întâmplat acest lucru. Dacă ești un newyorkez și ai obiecții față de o parte a Bibliei pe care o consideri ofensatoare, vreau să înțelegi că poziționarea ta culturală este cea care generează ofensa. Să nu-ți închipui cumva că, doar pentru că tu găsești acea parte a Bibliei ofensatoare, toată lumea din întreaga lume ar considera Biblia ofensatoare. Este o perspectivă cultural îngustă să gândești astfel, pentru că cei mai mulți oameni, în cele mai multe locuri, știu că nu suntem doar produsul alegerilor noastre — al alegerilor strict individuale.

Dacă poți face un lucru rău, faptul că ai ajuns să fii genul de persoană capabilă să facă acel lucru este, într-o mare măsură, rezultatul familiei tale. Familia ta te-a format direct sau, cel puțin, nu te-a împiedicat să devii acel tip de persoană și, prin urmare, fie activ, fie pasiv, familia ta participă la vina ta.

Cei mai mulți oameni, în cele mai multe locuri, recunosc acest lucru. Americanii — mai ales americanii albi — nu îl înțeleg. Cei mai mulți oameni, în cele mai multe locuri, recunosc că nu ești doar produsul alegerilor tale individuale, ci ești produsul unei comunități. Și nu doar că ești, într-o mare măsură, produsul unei comunități, dar, prin simplul fapt că participi la acea comunitate, contribui la formarea altor oameni, cu tiparele lor specifice de caracter, prin interacțiunea ta cu ei.

Iosua 7 afirmă clar că există responsabilitate colectivă în cadrul unei familii.

Păcatele strămoșilor noștri

Aș vrea să ridic puțin nivelul discuției. În Daniel 9, vorbim deja despre vină colectivă și responsabilitate colectivă la nivelul unui întreg popor sau al unei culturi, pentru că Daniel, în capitolul 9, mărturisește păcate — se pocăiește pentru ele — și spune că este responsabil să se pocăiască pentru păcate pe care strămoșii lui le-au făcut, deși el personal nu le-a comis.

Spun asta pentru că încă aud acest argument — mai ales în urmă cu ani, când locuiam în sudul Statelor Unite. Îi auzeam pe unii albi spunând: „Da, este o rușine ce a făcut sclavia, dar eu nu am deținut niciodată sclavi, așa că de ce ar crede cineva că eu, ca persoană albă astăzi, aș avea vreo responsabilitate față de comunitatea aceea? Eu nu am avut sclavi.”

Dar iată-l pe Daniel simțind responsabilitate și pocăindu-se pentru lucruri pe care le-au făcut strămoșii lui. De ce? Pentru că el știe că acele păcate ale trecutului au fost produse de cultura respectivă, iar el este încă parte din acea cultură. El simte responsabilitatea, iar Biblia recunoaște această responsabilitate. El simte legătura.

Acum permiteți-mi să privesc lucrurile și dintr-un unghi pozitiv. Nu doar că Daniel simte că păcatele altor membri ai comunității din care face parte îl privesc și pe el — astfel încât ar trebui să simtă o anumită rușine și responsabilitate pentru ele — dar și lucrurile bune care se întâmplă prin alți membri ai comunității, simte că i se pot atribui într-o anumită măsură și lui.

Dacă ești alb, nu ai avut puțină dificultate să înțelegi fenomenul „Linsanity”?

(n.tr. Linsanity este un termen mediatic apărut în 2012, care descrie explozia neașteptată de succes și popularitate a baschetbalistului Jeremy Lin în NBA, la echipa New York Knicks. Nimeni nu se aștepta ca un jucător marginal să devină, peste noapte, star.)

Doar puțin? Și motivul este acesta: dacă o persoană albă ar face ca echipa Knicks să aibă succes, nu te-ai simți mândru că ești alb. Nu o faci, dar asta este pentru că aici ești majoritar. Dacă ai fi în China, dacă ai fi un american alb în China și ai ști că, într-o anumită măsură, oamenii de acolo îi privesc pe americanii albi într-un anumit fel, iar un american alb din China ar ajunge să aibă un mare succes și toată lumea l-ar aclama, ai simți că acel succes se reflectă pozitiv și asupra ta, nu-i așa? Pentru că, fiind minoritar, ai simți legătura colectivă. Aici nu o simți, pentru că ești majoritar.

Dacă iei individualismul occidental și adaugi peste el faptul că, dacă ești alb în America, ai fost întotdeauna majoritar, pur și simplu nu înțelegi toate aceste discuții despre legătura colectivă — despre faptul că unii membri ai comunității pot aduce vină asupra întregii comunități, iar alți membri pot aduce onoare sau merit întregii comunități. Nu înțelegem acest lucru, dar doar din cauza miopiei noastre culturale.

Condamnați prin primii noștri părinți

Permiteți-mi să merg însă și mai departe. John Piper a făcut deja aluzie la acest lucru și voi reveni imediat. Deschideți la Romani 5 și ajungeți chiar în inima a ceea ce se numește teologia federală clasică. În centrul protestantismului clasic a stat întotdeauna această învățătură.

În Romani 5, Pavel merge mult dincolo de ideea că ești responsabil pentru ceea ce au făcut alți membri ai familiei tale și mult dincolo de ideea că ești responsabil pentru ceea ce fac alți membri ai culturii tale. El spune că ești responsabil și condamnat pentru ceea ce au făcut strămoșii tăi, Adam și Eva. Prin simplul fapt că faci parte din întreaga rasă umană, ești responsabil pentru lucruri pe care nu le-ai făcut personal. Ești condamnat pentru ceea ce au făcut ei. Și apoi, bineînțeles, Pavel întoarce argumentul și spune: „Dar prin legătura cu Isus Christos, poți fi mântuit nu pentru ceea ce ai făcut tu, ci prin legătura cu El, prin credință.” Întreaga structură a Evangheliei este construită pe responsabilitatea colectivă.

Dacă vrei să mergi până la capăt și să spui: „Sunt responsabil doar pentru ceea ce am făcut eu și numai eu”, atunci nu mai există Evanghelie. Vedeți asta? În chiar inima înțelegerii protestante se află faptul că, în cele din urmă, mântuirea noastră este colectivă. Nu este ceva ce câștigăm. Este ceva ce primim prin faptul că suntem uniți cu Christos. Iar păcatul nostru există nu doar pentru că, desigur, păcătuim personal, dar și pentru că suntem păcătoși și condamnați prin însăși apartenența noastră la rasa umană.

În chiar inima Bibliei, în inima teologiei — nu doar în ceea ce spune Biblia despre tine și familia ta, nu doar în ceea ce spune Biblia despre tine și cultura ta, ci în ceea ce spune Biblia despre tine și rasa umană — despre cum apare păcatul, despre cum are loc mântuirea — se află responsabilitatea colectivă. Ați înțeles?

Dacă nu înțelegeți acest lucru, într-o anumită măsură, oamenii din occident și mai ales oamenii albi nu își dau seama cât de mult filtrează și elimină din lucrurile pe care Biblia le spune. Pur și simplu nu le văd sau li se împotrivesc din cauza acestui individualism. Nu este biblic. Aceasta nu este Evanghelia.

Răul sistemic

Să vorbim, așadar, despre răul sistemic. Iată ce înțeleg prin „sistemic”: dacă faci parte dintr-o comunitate, există sisteme la care întreaga comunitate participă. Lucrurile se întâmplă prin intermediul sistemului, iar tu, prin simplul fapt că participi la comunitate, contribui într-o anumită măsură la ceea ce face sistemul — chiar dacă există niveluri diferite de responsabilitate. Am să vi le prezint pe aceste niveluri.

Poți face parte din comunitate și să știi exact ce face sistemul, să fii mulțumit de asta și chiar să participi activ. Sau, în al doilea rând, poți să știi într-o oarecare măsură ce se întâmplă în sistem, să nu te gândești prea mult la asta, dar să fii, în principiu, de acord. Sau, în al treilea rând, știi ce se întâmplă, dar nu faci nimic ca să oprești lucrurile. Sau, în al patrulea rând, nu știi cu adevărat ce se întâmplă, nu-ți pasă și nici măcar nu te interesează să încerci să afli.

Nu întoarce privirea

De exemplu, holocaustul. În vârful sistemului, la nivelul celei mai mari responsabilități, au fost oamenii care au organizat lagărele morții. Sub ei au fost gardienii și cei care lucrau în lagăre, care, după cum spuneau ei, doar „executau ordine”. Mai jos erau oamenii din orașe, liderii civici, care știau ce se întâmplă acolo, dar nu voiau să știe. Foarte des, după război, unii dintre ei s-au sinucis când au realizat cu adevărat ce se întâmplase în lagăre — știau, dar nu știau exact, sau nu voiau să știe. Apoi ajungi la cetățeanul german obișnuit, care auzise zvonuri, dar nu voia să știe, nu făcea nimic în privința asta, își plătea taxele și mergea la muncă.

Nu vedeți că, la un capăt, sunt oameni cu o responsabilitate colectivă mult mai mare, iar la celălalt capăt oameni cu o responsabilitate colectivă mai mică — dar toți acei oameni au murit pentru că întregul sistem funcționa? Toți cei care făceau parte din sistem, toți cei care nu se opuneau sistemului, erau parte din el, pentru că sistemul nu ar fi putut ucide toți acei oameni dacă fiecare nu și-ar fi făcut „partea” — chiar și simplul fapt de a întoarce privirea.

Doar o parte din sistem

Când m-am mutat într-un mic oraș din Virginia, unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit — dar la care nu m-am gândit prea mult — a fost că existau șase membri în consiliul local și erau aleși „la nivel general”. Douăzeci și cinci până la treizeci la sută din populația orașului era de culoare, dar pentru că nu erau aleși pe zone sau cartiere, ci de întreaga comunitate, toți cei șase erau albi. Raționamentul era: nu vrem acel cuvânt urât, politică, unde toată lumea se ceartă; dacă întreaga comunitate îi alege pe toți, fiecare consilier reprezintă pe toată lumea.

Realitatea era însă că partea săracă a orașului, școala de acolo, cartierul de culoare, era lipsit sistematic de resurse. În vârful acestui sistem se aflau consilierii și alții ca ei, care știau exact ce făceau. Un element foarte important al sistemului era un pastor tânăr, alb, din nord, în vârstă de douăzeci și ceva până la treizeci și ceva de ani, care știa ce se întâmplă, dar nu a întrebat niciodată cu adevărat și a continuat să susțină sistemul pur și simplu nefăcând scandal și participând la alegeri.

Privind înapoi, mi-am dat seama: ce făceam eu? Eram parte dintr-un sistem. Am avut eu o anumită responsabilitate colectivă? Absolut. În sens restrâns, eram responsabil pentru ceva care îi ținea jos pe oamenii săraci, pe oamenii de culoare din acel oraș, în parte pentru că nu mi-a păsat suficient încât să reflectez serios la situație. În sens larg, prin faptul că eram un bărbat alb în sudul SUA în anii 1970 — și chiar aveam un prezbiter în biserică al cărui tată luptase în Războiul Civil; vă puteți da seama — el avea peste 70 de ani, mințise în privința vârstei și intrase în război la paisprezece ani — deci, în 1975, aveam un om al cărui tată fusese veteran al Războiului Civil. Războiul Civil nu era chiar atât de îndepărtat.

Pentru orice persoană albă din acel oraș, era evident că mulți dintre oamenii de culoare săraci ajunseseră în acea situație de-a lungul generațiilor din cauza sclaviei. Ca eu să spun: „Nu am nimic de-a face cu asta, nu am nicio responsabilitate să fac ceva în legătură cu situația lor” este pur și simplu nebiblic.

Sistemul exclude și marginalizează

Iată definiția a ceea ce numesc rău sistemic: este un sistem care exclude și marginalizează oameni pe baza rasei, chiar dacă majoritatea indivizilor din sistem probabil nu încearcă intenționat să facă acest lucru. Indivizii nu încearcă în mod conștient să facă asta; ei sunt parte dintr-un sistem care o face. Prin urmare, există vină și, prin urmare, există rău sistemic.

Vă dau un exemplu mic, un mini-sistem. Cunoșteam un om care era directorul unui grup de reprezentanțe auto din sud. Modul de funcționare era acesta: veneai, negociai, iar vânzătorul avea o marjă destul de mare în care putea fixa prețul mașinii. Negocierea era intensă — multă „târguială”, ca la cai, doar că aici era vorba de mașini. Vânzătorul nu putea coborî sub un anumit prag, dar putea urca până la un anumit nivel; așa funcționa sistemul.

Cineva a făcut un studiu și a descoperit că bărbații erau întotdeauna negociatori mai buni decât femeile, iar bărbații albi și bărbații de culoare negociau mai bine decât femeile afro-americane. Când s-a analizat ce se întâmpla de fapt, s-a constatat că femeile afro-americane plăteau în mod constant mult mai mult pentru mașini și, de fapt, subvenționau prețurile plătite de bărbații albi din acel oraș.

Și-au dat seama că, deși nimeni nu credea că face ceva greșit — dacă rezultatul era nedrept, și era nedrept — atunci exista responsabilitate. Chiar dacă nimeni nu spusese la început: „Hai să facem lucrurile așa ca să le facem rău femeilor afro-americane”, totuși le făceau rău. Existau două opțiuni. Pe de o parte, puteai spune: „Pentru că nu încercăm intenționat să le facem rău și pentru că obținem profituri mai mari așa, nu avem nicio responsabilitate.”

Proprietarul, un om creștin, a spus: „Suntem responsabili.” Și a schimbat modelul. A schimbat întreaga abordare. Profiturile lui au scăzut, dar a spus că aceasta a fost singura cale de a fi drept.

Aveți ochi să vedeți răul sistemic sau sunteți un occidental alb tipic? Știu că mulți dintre voi nu sunteți albi și mulți dintre voi nu sunteți occidentali, dar mă adresez în mod special vouă. Aveți ochi să vedeți astfel de lucruri? Și dacă le vedeți, vă asumați responsabilitatea?

Cum abordează Evanghelia rasismul sistemic?

În cele din urmă, cum abordează Evanghelia, în mod real, această problemă? Pe de o parte, trebuie să ținem minte că simpla convertire a unor indivizi prin Evanghelie nu este suficientă, dacă problema se află la nivel de sistem. Dacă sistemul trebuie confruntat, doar convertirea indivizilor nu va fi de ajuns pentru a trata rasismul.

Pentru mine, cel mai dramatic exemplu în acest sens a fost prezentat de Robert Linthicum, care, cu ani în urmă, a scris o carte intitulată City of God, City of Satan – Orașul lui Dumnezeu, orașul lui Satan. El spune o poveste adevărată despre perioada în care, fiind un tânăr student la teologie, a petrecut o vară făcând evanghelizare și lucrare creștină într-un mare oraș. A cunoscut o fată pe nume Eva, care provenea din locuințele sociale. Era dintr-un mediu extrem de sărac, o fată de culoare, afro-americană. Ea a devenit creștină în urma lucrării lui. A introdus-o într-un grup de studiu biblic. Ea creștea spiritual. Așa că s-a întors din nou la școală — la un colegiu teologic sau ceva de genul acesta.

Un an mai târziu, când s-a întors să-și vadă prietenii, a aflat că Eva ajunsese în prostituție. A găsit-o și a început să o certe. A început să-i spună: „De ce nu ai mai mers la școala biblică?” Atunci ea i-a spus: „Au venit niște bărbați, mi-au spus că arăt bine, mi-au spus că vor să fiu prostituată și că, dacă nu accept, îl vor bate pe tatăl meu și pe fratele meu.”

Robert Linthicum, autorul, spune că i-a răspuns: „Eva, asta este îngrozitor. Ar fi trebuit să te încrezi în Dumnezeu și să mergi la poliție.” Ea i-a spus: „Poliția a venit și a spus că îi va bate pe tatăl meu și pe fratele meu. Ce era să fac?”

Linthicum spune: „Atunci mi-am dat seama brusc că nu este suficient să o ajut doar convertind-o și trimițând-o la un grup de studiu sau școală biblică. Trebuie să fac ceva în legătură cu sistemul.”

Aici era un sistem corupt în funcțiune și, desigur, femeile de culoare și cele hispanice erau exploatate în acest fel. Acesta este un exemplu extrem de dramatic și foarte viu. Am încercat să vă arăt exemplul reprezentanței auto pentru a arăta că rasismul sistemic poate apărea la tot felul de niveluri, aproape inconștient, dar este acolo. La celălalt capăt, cazul acesta este extrem de evident. Toate acestea arată că trebuie să faci ceva în legătură cu sistemele. Nu poți spune pur și simplu: „Îi vom converti pe toți, îi vom convinge de păcatul individual al rasismului și totul va fi bine.”

Iată trei moduri în care cred că Evanghelia poate aborda această problemă.

Nu este vorba despre individualism

În primul rând, dacă începi să înțelegi teologia Evangheliei — ideea că păcatul lui Adam și Eva îmi este imputat, deci sunt vinovat, iar când cred în Isus Christos, nu doar păcatele mele sunt puse asupra Lui, ci și neprihănirea Lui este pusă asupra mea și sunt îmbrăcat în neprihănirea lui Christos — vei vedea că această teologie este adesea criticată. Am văzut recenzii la cărțile lui John Piper în care se spune că teologia reformată, teologia protestantă clasică a neprihănirii imputate, este individualistă și nu ajută.

Serios? Ați citit ce spune ea? Pentru mine, tocmai Evanghelia este motivul pentru care am reușit să depășesc individualismul meu și să încep să gândesc în termeni de responsabilitate colectivă.

Evanghelia îi dă oricui o cercetează cu adevărat capacitatea de a vedea că Dumnezeu privește lucrurile ca desfășurându-se prin comunități, prin „trupurile” noastre, nu doar prin acțiuni individuale. Pe de o parte, aș spune că teologia Evangheliei le oferă oamenilor — chiar și celor proveniți din cele mai individualiste medii — ochelarii prin care pot începe, în sfârșit, să vadă lucruri pe care nu le-au văzut niciodată înainte. Putem privi realitatea și din alte perspective decât cele ale drepturilor individuale și ale acțiunilor individuale.

O identitate nouă

În al doilea rând, Evanghelia îți schimbă identitatea, astfel încât nu mai ești absorbit de sistemul social din jurul nostru, care tinde să fie rasist. Michelle Alexander, în cartea ei The New Jim Crow, arată cum cultura gangsta-rap este o formă prin care oameni stigmatizați, disperați să facă ceva cu imaginea lor de sine foarte scăzută, ajung să îmbrățișeze o identitate pe care societatea le-o oferă — aceea de criminali. Ei îmbrățișează violența, inclusiv violența împotriva femeilor, și se mândresc cu ea. Este o încercare disperată de a spune: „Bine, dacă mă tratezi ca pe un criminal, atunci voi celebra faptul că sunt criminal.” Dar, desigur, acest lucru nu face decât să-i afunde și mai mult.

Oamenii au nevoie de o identitate, iar Evanghelia oferă una care îi împiedică să fie absorbiți de ceea ce cultura le spune despre ei, chiar și atunci când ajung în închisoare.

Pe de altă parte, Bill Stuntz, un mare specialist în drept penal la Universitatea Harvard, a scris o carte publicată după moartea sa, The Collapse of American Criminal Justice – Colapsul justiției criminale americane. Este o carte remarcabilă. El arată că, în anii 1840, au fost inventate forțele de poliție. Știți de ce? Din cauza irlandezilor. Irlandezii au sosit în anii 1840 din cauza foametei cartofului. Au ajuns în marile orașe, a apărut multă violență și toată lumea spunea: „O, Doamne, irlandezii!” Ei au fost prima cultură urbană asociată cu criminalitatea, iar forțele de poliție au fost create pentru a face față acestei situații.

Dar Stuntz observă ceva interesant pe parcursul a aproximativ douăzeci de ani: infractorii irlandezi erau judecați de jurați irlandezi, de judecători irlandezi, erau arestați de polițiști irlandezi și urmăriți penal de procurori irlandezi. Cu alte cuvinte, comunitatea irlandeză a fost împuternicită să se ocupe de propriile probleme și a reușit să le gestioneze.

Comunitățile de culoare din centrele urbane nu sunt împuternicite să facă acest lucru, pentru că sistemul de justiție penală, spune el, este în mâinile albilor — în special ale albilor din suburbii, oameni care nici măcar nu locuiesc acolo. El face o listă lungă a modurilor în care sistemul de justiție penală este profund defect și arată că acesta este unul dintre motivele pentru care ratele de încarcerare ale bărbaților de culoare sunt mult mai mari decât erau acum o generație — mult mai mari. El spune că sistemul este complet disfuncțional până când albii vor începe să realizeze că ei sunt „noi”.

Primii și ultimii

Michelle Alexander spune ceva asemănător. La finalul cărții sale, afirmă că sistemul de justiție penală este, în prezent, un dezastru pentru oamenii de culoare în general și pentru bărbații de culoare în special și că nu există ieșire din această situație fără ca albii să dobândească o nouă înțelegere a faptului că suntem împreună — o nouă smerenie, un nou simț al grijii și al iubirii.

Există un pasaj în Iacov 1:9 care spune că fratele sărac să se laude cu poziția lui înaltă, iar cel bogat să se laude cu poziția lui joasă, pentru că va trece ca floarea câmpului. Probabil că mesajul este acesta: dacă ești un creștin bogat, trebuie să-ți amintești că ești un păcătos. Iar dacă ești sărac și devii creștin, trebuie să-ți amintești că ești un copil al Împăratului, să te gândești la poziția ta înaltă.

Evanghelia îi împiedică pe albii privilegiați să-și extragă identitatea din poziția lor socială și îi împiedică pe săraci să-și extragă identitatea din locul pe care societatea li l-a atribuit. Acest lucru ajută la distrugerea puterii sistemului.

Har și numai har

În cele din urmă, foarte mulți oameni care vorbesc despre rasism sistemic, despre rău sistemic și despre nedreptate rasială sistemică o fac cu o autoneprihănire uluitoare. Creștinii ar trebui să se alăture celor care spun că sistemul de justiție penală este un rău sistemic care îi ține jos pe oamenii de culoare și pe cei non-albi.

Există multe sisteme care sunt o problemă majoră, chiar și atunci când drepturile individuale sunt recunoscute. Dar adevărul este că mulți dintre „cruciații” împotriva nedreptății rasiale sistemice manifestă un nivel enorm de autoneprihănire și mânie, care îi determină pe alții să îi respingă.

Dacă suntem creștini, știm că suntem păcătoși mântuiți prin har. Evanghelia ar trebui să ne smerească, astfel încât, atunci când vorbim despre nedreptate, să nu-i privim pe ceilalți ca fiind problema. Să nu spunem niciodată: „Noi suntem cei care înțeleg aceste lucruri. Toți ceilalți sunt niște idioți care nu cred în răul sistemic. Eu l-am auzit pe Tim Keller predicând despre asta, știu. Iată încă un alb individualist prost care nu înțelege.”

Evanghelia scoate acest lucru din tine pentru totdeauna și te transformă într-o persoană mult mai capabilă să convingă. În toate aceste moduri, Evanghelia privește răul colectiv, ne ajută să-l înțelegem și ne schimbă inimile și felul de a gândi, astfel încât să putem face ceva în legătură cu el.

Sursa originală: Racism And Corporate Evil – https://www.desiringgod.org/messages/racism-and-corporate-evil

Tradus cu permisiune – Translated with permission