El a devenit Omul mai bun
Dumnezeu iubește grădinile frumoase — mai ales dacă este vorba de o grădină aflată pe vârful unui munte. De fapt, marea istorie a răscumpărării scrisă de Dumnezeu surprinde, în mare parte, povestea a două grădini. Povestea răscumpărării începe și se încheie în grădina Edenului, care inițial este o grădină botanică și devine o cetate paradisiacă. Însă, în Biblie, mai întâlnim o grădină foarte diferită: Ghetsimani.
În Joia Mare, când ne amintim de agonia lui Isus de sub măslini, ce rod am putea culege comparând grădina Edenului cu Ghetsimani?
Două grădini
La suprafață, cele două grădini par despărțite de o lume întreagă. Edenul era „grădina lui Dumnezeu” (Ezechiel 28:13), plină până la revărsare de orice plăcere imaginabilă — și poate de multe altele pe care nici nu ni le putem imagina. Acolo Dumnezeu făcuse să răsară „tot felul de pomi, plăcuți la vedere şi buni la mâncare” (Geneza 2:9). Mai multe râuri treceau pe sub acel baldachin umbros, udând paradisul. Trebuie să fi fost un loc bogat în verdeață și aur, plin mireasma vie a primăverii armonizată de cursul apei peste stânci și de bătaia vântului. Edenul era o lume a lui DA — și a unui singur NU.
Ca să nu uităm esența acestei grădini să ne amintim că Dumnezeu se întâlnea acolo cu omul. El obișnuia să umble cu creația Sa în răcoarea zilei. Adam și Eva au simțit realitatea prezenței lui Dumnezeu nu ca pe o speranță viitoare, ci ca pe o experiență zilnică. În Eden vedem poporul lui Dumnezeu în locul creat pentru ei în mod special de Dumnezeu, în prezența lui Dumnezeu — un paradis al luminii, al vieții și al dragostei.
Ghetsimani ne deschide însă poarta spre ceva cu totul diferit. Poate că într-o altă zi ar fi fost, într-adevăr, o grădină frumoasă. Dar în Joia Mare, Isus a mers acolo în întuneric ca să poarte războiul împotriva întunericului. El nu a mers acolo pentru a vorbi cu Dumnezeu, ci pentru a cădea cu fața la pământ înaintea Lui și pentru a-L implora. Nu exista niciun fruct dulce în acea grădină pentru Domnul Isus, ci doar un pahar foarte amar. Nu era niciun râu limpede, cristalin care să ude grădina, ci doar picături de sânge. Ghetsimani a fost poarta către întuneric, moarte și rușine.
Același blestem
Și totuși, aceste două grădini sunt legate inseparabil de același blestem. În prima grădină, primul Adam și frumoasa lui mireasă s-au bucurat de paradis împreună cu Dumnezeu — până când au păcătuit. Satana, luând chip de șarpe, a ispitit-o pe Eva să se îndoiască de bunătatea lui Dumnezeu și să-I sfideze voia, gustând din fructul interzis. Iar soțul acestei mirese căzute nu a făcut nimic ca s-o salveze, ci s-a aruncat și el spre în moarte — și i-a târât împreună cu el pe toți oamenii care urmau după el și întreaga creație (Romani 5:12). Primul Adam s-a ascuns de Dumnezeu, și-a acuzat soția și a fost izgonit din Eden. Din pricina acestui om, Dumnezeu a blestemat toată creația.
Însă, în a doua grădină, al doilea Adam a intrat pe drumul spre Calvar, ca să ia asupra Lui blestemul tuturor. Ce drum cumplit! Blestemul a adus sânge, sudoare și lacrimi peste omenire; Isus le-a purtat pe toate trei în Ghetsimani. Căci El știa că Tatăl Său avea curând să facă să cadă „asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). Domnul Isus a fost „cuprins de o întristare de moarte”, așa a descris el starea în care se afla (Matei 26:37–38). Oare cât de mare poate fi o întristare de moarte? Oare cum se simțea Domnul Isus?
Șarpele străvechi nu era cu nimic mai puțin activ în această grădină decât fusese în Eden. satana a intrat într-un alt șarpe ca să doboare un alt Adam (Luca 22:3). Având în vedere că începuse deja „cernerea” lui Petru în timp ce acesta dormea în loc să se roage (Luca 22:31), este greu de crezut că satana nu L-a atacat și pe Fiul, în mod direct. Isus dovedise deja că este adevăratul Israel, retrăind ispitele națiunii în pustiu. Acum venise „vremea potrivită” pentru satan ca să vadă dacă Isus Se va dovedi adevăratul Adam și va birui acolo unde primul Adam a căzut (Luca 4:13).
Doi Adami diferiți
Domnul Isus a biruit, într-adevăr! Acolo unde primul Adam a sfidat voia lui Dumnezeu din nemulțumire, al doilea S-a supus voii lui Dumnezeu pentru bucuria care-I era pusă înainte (Evrei 12:2). În cele din urmă, Isus rostește strigătul de luptă al ascultării: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” El a fost „ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).
În Eden plângem eșecul lui Adam; în Ghetsimani ne minunăm de credincioșia lui Christos. Pe barba lui Adam se prelingea zeama fructului interzis, semnul trădării; pe barba lui Christos se prelingea propriul Său sânge, semnul ascultării depline. Adam a stat și a privit cum șarpele îi atacă mireasa. Isus Și-a dat viața ca să zdrobească șarpele și să-Și salveze Mireasa. Adam s-a ascuns de Dumnezeu. Isus L-a căutat. Adam a aruncat vina asupra miresei. Isus a luat vina asupra Lui. În Eden, un om a mâncat dintr-un pom, și aceasta a dus la moarte. În Ghetsimani, un Om S-a sacrificat pe lemn, și aceasta a dus la viață.
Rezultatele acestor grădini nu puteau fi mai diferite. „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5:19). În grădina paradisului, Adam a adus agonie, însă în grădina agoniei, Christos a cumpărat paradisul pierdut. Ceea ce a pierdut un om, Isus Omul a recâștigat.
Paradisul recâștigat
Cea mai mare bogăție câștigată în a doua grădină este esența și desfătarea celei dintâi — nu doar iertarea vinei, ci recâștigarea paradisului. „Christos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). A suferit pentru păcatele noastre — ale mele și ale tale. Poate că Adam a fost cel care a mușcat din fruct, însa între cele două grădini, fiecare dintre noi ne-am câștigat propriul exil. În agonia lui Christos vedem greutatea păcatului nostru. Groaza purtării păcatelor noastre începe în Ghetsimani, dar se va sfârși într-o altă grădină — o grădină cu un mormânt gol (Ioan 19:41).
În timp ce privim spre Paște, să nu uităm de Ghetsimani. Acel crâng întunecat reia, răstoarnă și reînnoiește Edenul. Acolo găsim semințele speranței noastre că Dumnezeu va locui iarăși cu omul în Paradis (Apocalipsa 21:3). Împăratul nostru a agonizat într-o grădină, pentru ca noi să ne putem bucura într-o zi de o alta.
Sursa originală: He Became The Better Man – https://www.desiringgod.org/articles/he-became-the-better-man
Tradus cu permisiune – Translated with permission