Lumină în cele mai neașteptate locuri

Al treizecilea an de călătorii în jurul lumii

În 1994, am devenit primul editor internațional la World Magazine, o publicație creștină de știri, întreprinzătoare și cu ambiții demne de admirat în acoperirea evenimentelor globale, dar fără un buget pentru călătorii.

Ca să deschid drumul, am cerut mai multor denominațiuni să-mi trimită scrisorile misionarilor. Au sosit în plicuri mari, din carton de manila. Până spre sfârșitul anilor 1990, aproape că nu exista nicio corespondență prin e-mail dinspre străinătate către contul meu AOL. Dar, studiind acele scrisori fotocopiate, am început să înțeleg viața de la firul ierbii din locuri greu accesibile. Am găsit contacte pe care le puteam suna la ore ciudate, prin convorbiri telefonice cu purici pe linie, sau cu care puteam comunica prin mesaje trimise prin fax.

Biserica în patriile antice

Un an mai târziu, am primit o invitație de a călători prin Turcia împreună cu alți jurnaliști. Aceasta era prezentată ca un tur al „celeilalte Țări Sfinte”. Pentru că Turcia dorea să devină membră a Uniunii Europene și voia să fie acceptată în Occident, promovarea turismului creștin, i se părea, o modalitate de a realiza acest lucru.

Organizatorii sperau ca noi, jurnaliștii, să evidențiem locurile religioase pierdute în urma cuceririi de către turcii otomani în 1453, a Constantinopolului creștin. Pe măsură ce grupul nostru a călătorit de la Istanbul la Bursa, apoi spre est, prin Capadocia, până aproape de granița cu Siria, totul a fost pentru mine o experiență care mi-a deschis ochii.

Grupul era reprezentativ pentru noile orizonturi care se deschideau în anii 1990. Un redactor de ziar, din Africa de Sud, călătorea în străinătate pentru prima dată de la sfârșitul apartheidului. O doamnă reporter din Germania de Est făcea prima ei ieșire peste hotare de la căderea Zidului Berlinului. Când a aflat că sunt americancă, mi-a spus: „Voi aveți atât de multe mărci de detergent de rufe. Eu în toată viața mea nu am putut cumpăra decât una.”

Încercarea Turciei de a câștiga influență în Occident oglindea și alte schimbări din Orientul Mijlociu. În anul acela, Israelul a semnat acordurile de la Oslo și își normaliza relațiile cu vecinii după decenii de război. Pentru mine a fost un fel de vacanță „de serviciu”, în care am învățat cât de multe mai aveam încă de învățat despre biserica din patriile ei antice.

Am învățat, de asemenea, cât de ușor era să confunzi noua deschidere cu libertatea autentică. După încheierea călătoriei, am descoperit că Turcia continua să întemnițeze creștini, mai ales convertiții proveniți din islam. Refuza să autorizeze înființarea de noi biserici, chiar în timp ce făcea campanie pentru prestigiu occidental.

În mod asemănător și în aceeași perioadă, pe măsură ce noi eforturi misionare se răspândeau în fostul spațiu sovietic, rămășițele comunismului le întâmpinau cu restricții autoritare, sub steagul reformelor democratice.

La începutul anului următor, am călătorit în zonele din jurul centralei nucleare de la Cernobîl, relatând despre a zecea aniversare a exploziei. Am descoperit cât de puțin se schimbaseră lucrurile în zonele de contaminare marcate în portocaliu și galben din Belarus și Ucraina, dar și cât de disperată era nevoia acelor oameni de o trezire spirituală creștină.

Nimic, și totuși totul

Nu în Orientul Mijlociu, ci în Africa am zărit pentru prima dată o amenințare tot mai mare la adresa creștinilor. Războiul civil de lungă durată din Sudan punea față în față regimul islamic de la Khartoum, în nord, și populația majoritar creștină din sud. Campaniile guvernamentale erau marcate de o brutalitate generalizată, prea puțin înțeleasă de lumea din afară. Am fost martoră la strămutarea forțată, la foamete și moarte.

Într-o zi, împreună cu lucrători locali umanitari și cu escortele lor sudaneze înarmate, am mers pe jos până la un complex misionar ars din temelii, distrus cu ani în urmă de forțele guvernamentale și eliberat de curând de rebeli. Am înaintat în șir indian, sub un soare arzător, în urma escortelor noastre, ca să evităm minele terestre.

Misionarii care deschiseseră biserica și școala în anii 1930 plecaseră de acolo de zeci de ani. În acele vremuri, localnicii veniseră greu la Christos, dar triburile din jur erau acum în mod predominant creștine, cu zeci de mii de credincioși. În timp ce mergeam, copiii ieșeau din colibe și se uitau la mine. Nu mai văzuseră niciodată o femeie albă.

În locul acela încă se mai vedeau urmele luptei și ale distrugerii. Când forțele guvernamentale au atacat, i-au încuiat în biserică pe o parte dintre cei adunați acolo și le-au dat foc. Pe alții i-au violat și i-au bătut, iar pe toți ceilalți fie i-au ucis, fie i-au silit să fugă. Au așezat mine terestre ca nimeni să nu poată reconstrui biserica și au lăsat în urmă o ruină contorsionată, fără acoperiș. Au rupt pagini din Bibliile bisericii, folosindu-le ca să-și ruleze țigări. Pagini din Biblie au ajuns chiar și ambalaje pentru hrană în piața din apropiere.

Păstrez până în ziua de azi o clemă de prindere din acoperișul metalic al bisericii, pe care am găsit-o pe jos, ca amintire zilnică, pe biroul meu, ca dovadă a suferinței de neîndurat și a rezilienței de neexplicat la care am fost martoră în Sudanul de Sud.

Când am părăsit fostul complex misionar, am descoperit un grup de credincioși creștini adunați sub un copac din apropiere. Acum că zona ajunsese în mâini mai prietenoase, se întorseseră pe jos dintr-o tabără de refugiați din Etiopia. Construiau o biserică nouă, folosind puieți de copaci ca să susțină un acoperiș de paie. Ei cântau la umbra copacului, iar pe măsură ce ne-am apropiat, ne-au cerut să ne rugăm împreună cu ei.

„Frații și surorile noastre”, ne-a explicat acel mic grup, „s-au întors la Isus, în timp ce noi am fost duși în exil și aduși apoi înapoi.” „Acesta este Ierusalimul nostru”, a spus pastorul lor, întinzând larg brațele ca să cuprindă o priveliște pustie de moloz și buruieni. „Nu avem nimic, dar avem totul.”

Bucurie neclintită

Rapoartele mele din străinătate mi-au oferit posibilitatea să pătrund mai adânc în ororile de nespus pe care creștinii le-au suferit din mâna vrăjmașilor lor, iar acolo am descoperit o tărie și o bucurie aproape imposibil de explicat. În căldura apăsătoare a Sudanului, privind întinderea distrugerii, cu liniile inamice la mai puțin de zece mile depărtare și înțelegând sărăcirea, pierderile și dezrădăcinarea aduse de persecuția adâncă, mi-am format instinctul de reporter.

Acesta nu s-a născut dintr-un val de adrenalină în timp ce ocoleam minele terestre. M-am întors iar și iar în Sudan, apoi și în alte locuri de conflict, datorită bucuriei care putea fi găsită acolo, luminii care biruia întunericul, cântării de sub copaci, în umbra cuptoarelor aprinse.

Pe măsură ce activitatea mea de după 11 septembrie m-a purtat tot mai des în Orientul Mijlociu, am început să mă gândesc la aceste călătorii ca la niște căutări de apă în pustiu. Vrăjmașii se schimbau, politica se înclina și se muta într-o parte și în alta, iar dezamăgirea plutea pretutindeni. Dar cu cât lucrurile deveneau mai grele, cu atât poporul lui Dumnezeu devenea mai rezistent și mai hotărât. Lipsiți de confortul pământesc, ei găseau o bucurie fără preț: bucuria de a fi mai asemănători lui Christos. Și, împreună cu ea, o nădejde radicală.

Apă în pustiu

Pe măsură ce grupările teroriste al-Qaeda și Statul Islamic au câștigat teren în Siria și Irak, bisericile au fost devastate. După invazia ISIS din 2014, populația creștină a Irakului a scăzut cu 75 la sută din momentul în care am făcut prima mea călătorie acolo, în 2002. Pierderea unor comunități întregi și distrugerea unor repere străvechi au fost sfâșietoare. De la noile orizonturi care îmi marcaseră primii ani ai vieții de reporter, priveam acum din nou cum lumea se umple de puncte de control și de zone interzise.

Creștinii din Irak formau clasa de mijloc a țării. Ei erau comersanți, editorii de ziare, profesorii și dirijorii. Atunci când teroriștii i-au atacat prin bombardamente și răpiri, urmările au fost devastatoare: nu doar comunitățile lor au fost nimicite, ci și întreaga țară a avut de suferit. Biserici care supraviețuiseră invaziilor mongole funcționau acum din corturi, în tabere întinse.

Și totuși, chiar și acest pustiu avea apă: biserica devenea ceva nou, luptând pentru supraviețuire. Membri ai vechilor biserici istorice participau la studii biblice evanghelice, citeau Scriptura singuri pentru prima dată, și încă ore întregi, după cum mi-a spus o mamă. Musulmanii zguduiți de atrocitățile făcute în numele lui Allah veneau la Christos.

Un convertit, venit dintr-o zonă complet islamică, mi-a spus că nu se gândise niciodată la creștinism până când teroriștii nu l-au alungat din casa lui. Atunci, „ceream mereu și mereu mai multe informații despre Isus”, a spus el, „pentru că din islam n-am primit decât necaz.”

A devenit ceva obișnuit să vezi familii musulmane, cu mamele lor acoperite cu văl, participând la slujbe evanghelice în Bagdad, Damasc și Beirut. Am intrat la o astfel de întâlnire unde erau invitate femei musulmane. Mă așteptam să găsesc poate vreo doisprezece femei, dar când am deschis ușa, am descoperit peste patru sute — o mare de femei îmbrăcate în burka, acoperite din cap până-n picioare, așa cum se obișnuia în comunitatea șiită.

Cercetătorul David Garrison a documentat într-un mod mai sistematic această tendință de netăgăduit: se estimează că între două și șapte milioane de musulmani s-au convertit la creștinism de la începutul secolului XXI. Aceste convertiri se întâlnesc în toate părțile lumii musulmane, inclusiv în zonele cele mai ostile creștinismului, precum Afganistanul și Iranul. Peste 80 la sută dintre astfel de mișcări au început după evenimentele din 11 septembrie 2001. „Erau încrezători să vadă islamul ca un răspuns pentru lume, dar după 11 septembrie nu au mai putut crede asta”, a spus Garrison.

În cartea mea din 2016 despre Irak, They Say We Are Infidels – Ei spun că suntem necredincioși, am scris:

Creștinismul, în forma lui cea mai autentică, întindea și remodela realitățile aspre, răsturnându-le, întorcându-le pe dos. Credincioșii luau grăunțe de muștar și cu ele mutau munți — lucru pe care l-am învățat privind la [creștinii irakieni]. Distrugerea aducea mângâiere, în cuvintele prorocului Naum; greutăți imposibile deveneau suportabile, iar moartea devenea dătătoare de viață. Augustin a spus-o bine: „Căci Dumnezeu a judecat că este mai bine să scoată binele din rău decât să nu îngăduie vreunui rău să existe.” (296)

Lumină în locuri întunecate

Pentru jurnaliști, „ceea ce sângerează ajunge în prim-plan”, iar răul rămâne constanta lumii. Dar credincioșii pe care i-am întâlnit peste hotare aveau ceva ce societatea americană părea să piardă: simțul comunității. El se află adânc înrădăcinat în ADN-ul unor părți ale lumii pe care adesea le considerăm sărace și fără speranță. Și, după cum a spus scriitorul Jeffrey Bilbro, ca să gândim bine și să credem bine, trebuie să aparținem unui loc de bine.

Dezrădăcinați și tulburați, irakienii puteau forma noi comunități. Își puteau învăța copiii să schimbe scutecele bebelușului unei văduve tinere și puteau întemeia biserici în tabere pline de noroi.

Am învățat, de asemenea, cum creștinismul poate fi contextualizat în întreaga lume, la fel ca islamul, arătând foarte diferit din Africa până în Asia. Totuși, islamul s-a extins în mare parte prin cucerire, în timp ce creștinismul a crescut prin exemplul dragostei. Luptătorii Statului Islamic, talibanii și alții caută să impună un jihad global, nu foarte diferit de armatele lui Mahomed din secolul al VII-lea. Creștinismul înflorește acolo unde cei mai slabi și mai lipsiți de toate își iubesc aproapele în cuvânt și în faptă, urmând exemplul lui Isus. Rareori ajung ei în titlurile știrilor, dar chiar și așa ne pot învăța multe.

Timpul meu la World Magazine a ajuns la sfârșit pe măsură ce forțe tot mai întunecate s-au ridicat din nou, închizând granițe și amenințând progresul democratic al unei întregi generații. Domnia talibanilor în Afganistan și războiul Rusiei împotriva Ucrainei vor schimba ordinea lumii și vor amenința nu doar credincioșii creștini.

Frontierele de-a lungul cărora am călătorit s-ar putea închide din nou. Legătura mea cu contacte îndepărtate se face acum în timp real, prin apeluri video și mesaje text, chiar și din adăposturile anti-bombă sau orașele de corturi. Dar tocmai acolo, în locurile întunecate, putem găsi suficientă lumină ca să spunem împreună cu pastorul din Sudan: „Nu avem nimic, și avem totul.”

Mindy Belz a scris, ca autoare și redactor la World Magazine, despre războaiele din Balcani, Sudan, Nigeria, Afganistan, Irak și Siria, precum și despre victimele acestora. Este autoarea cărții They Say We Are Infidels (Tyndale, 2016).

Sursa originală: Light in the most unlikely places – https://www.desiringgod.org/articles/light-in-the-most-unlikely-places

Tradus cu permisiune – Translated with permission