El ne îndulcește bucuriile cu suferințele Sale

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați! (Matei 5:4)

La prima vedere, a doua fericire pare cea mai contradictoare. Fericiți sunt cei care plâng? A opta și ultima fericire, cea referitoare la cei persecutați și ocărâți, se apropie de această a doua fericire. Dar a fi persecutat și în același timp fericit nu este chiar atât de paradoxal precum a fi întristat și fericit în același timp.

S-ar putea să ne scape această ironie pentru că nu știm cu adevărat ce înseamnă fericirea. Astăzi nu putem înțelege îndeajuns ce este și ce nu este această fericire. Numim această primă parte a Predicii de pe Munte  „Fericirile” datorită refrenului rostit de Domnul Isus („Fericiți… Fericiți… Fericiți…”), iar beatitudine provine din latinescul beatus, care înseamnă „fericit” sau „bucuros”. Daniel Webster încă înțelegea perfect fericirea în 1828: Beatitudine înseamnă „fericire; fericire de cel mai înalt grad; fericire desăvârșită; folosită pentru a descrie bucuriile cerului.”

Fiindcă am pierdut legătura cu aceste rădăcini străvechi ale fericirii divine, ne scapă cu ușurință oferta uimitoare și, la prima vedere, contraintuitivă a fericirii supreme pe care Isus ne-o face. Cu această ofertă „binecuvântată”, El ne invită în fericirea lui Dumnezeu, care a creat lumea din plinătatea Sa, nu din gol, și își mărește plinătatea pe măsură ce umple cu bucurie golul nostru. Toate cele opt fericiri sunt contraintuitive, contrare lumii, dar nimic nu pune la încercare fericirea așa cum o fac jalea, durerea, tristețea, suferința.

Deci, ce vrea să spună Isus când proclamă fericirea lui Dumnezeu asupra celor care plâng?

De ce să plângem?

Avem o explicație clară:

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.

O ureche sensibilă la Cuvântul lui Dumnezeu ar putea recunoaște această melodie: Isaia 61:1–3 și promisiunile mărețe ale binelui final pentru poporul lui Dumnezeu.

El își va trimite unsul „să vindece pe cei cu inima zdrobită” și „să mângâie pe toți cei întristați” (versetele 1–2). Toți nu înseamnă fiecare persoană îndoliată de pretutindeni, ci toți cei care sunt ai Lui, toți cei care sunt „în Sion” (așa cum astăzi am spune „în Christos”).

 El va „da celor întristați din Sion… un untdelemn de bucurie, în locul plânsului” (versetul 3).

Și pe măsură ce această temă măreață se derulează în fundal, apare o primă întrebare: Ce pierdere jelesc oamenii lui Dumnezeu?

Ascultătorii lui Isaia jeleau declinul și devastarea iminentă a națiunii lor. Generații după generații fuseseră crescute cu poveștile triumfurilor lui Moise și Iosua, ale lui David și Solomon. Strămoșii lor fuseseră salvați din sclavie, primiseră promisiunea lui Dumnezeu privind propria lor țară și se ridicaseră la înălțimi extraordinare sub domnia lui David și a fiului său. Dar trei secole mai târziu, națiunea era doar o umbră a ceea ce fusese odată, slăbind treptat din cauza neascultării față de legământ, în timp ce puteri străine se ridicau și amenințau să subjuge națiunea slăbită. Ascultătorii lui Isaia își iubeau moștenirea și plângeau pierderea cinstei și libertății lor.

În zilele lui Isus, această jale a continuat. De data aceasta, puterea era Roma. Dar motivele de întristare nu erau doar politice. Rămășița credincioasă dintre ei știa că la baza umilirii Israelului se aflau atât păcatul națiunii, cât și păcatele fiecărui israelit.

Chiar și cei răi vor plânge pierderea orașului iubit (așa cum necredincioșii jelesc pentru Babilon, Apocalipsa 18). Cei drepți în Christos plâng și ei astfel de pierderi, dar jalea creștină nu se oprește la pierderea unei afecțiuni odinioară trăite. Creștinii jelesc păcatul împotriva lui Dumnezeu, al nostru și al altora (1 Corinteni 5:2; 2 Corinteni 12:21).

Jalea bună

Jalea bună plânge și se întristează pentru pierderi autentice, așa cum a făcut Isus la mormântul lui Lazăr. Și jalea bună gustă o bucurie care o susține. Chiar și atunci când jelim ceea ce s-a pierdut acum, experimentăm speranța că Dătătorul bucuriei nu s-a pierdut, ci stă gata să ne susțină și să ne împlinească.

Jalea bună pregătește, de asemenea, calea către bucuria adevărată. Acesta este, în parte, motivul pentru care Eclesiastul ar spune că este bine să vizitezi casa doliului (7:2). O bucurie mai mare, nu una mai mică, se află de cealaltă parte a doliului. Cum ar putea durerea să fie mai bună decât râsul? Pentru că „prin tristețea feței inima se bucură” (7:3).

De fapt, jalea bună este esențială pentru a experimenta adevărata bucurie spirituală. Nu ai trăit niciun moment fără o natură păcătoasă. Și nu ai trăit niciun moment într-o lume care să nu fie sub blestem. Isus nu a venit la oamenii dinainte de cădere, în grădina bucuriei primordiale, pentru a le oferi pomul vieții; El a venit la oamenii de după cădere, aflați sub blestemul păcatului și al morții, pentru a fi El însuși blestemul pentru păcatele noastre și astfel să transforme crucea într-un pom al vieții pentru noi.

Cine mângâie?

Acum, avem o a doua întrebare la care trebuie să răspundem: Cine îi va mângâia pe cei ce plâng?

Cuvântul folosit de Domnul Isus pentru mângâiere aici este un cuvânt obișnuit din Noul Testament (parakaleō) care poate fi tradus prin „a îndemna” sau „a încuraja”. El nu se referă la o mângâiere sau un confort precum cel oferit trupului de așternuturi moi. Isus se referă la o mângâiere a duhului adusă prin cuvinte. Mângâierea pe care Isus o promite celor îndurerați este o mângâiere spirituală, o mângâiere a sufletului, prin promisiuni divine și adevărul Evangheliei.

Restul Noului Testament vorbește despre modul în care apostolii mângâie prin epistolele lor inspirate de Duhul Sfânt (1 Tesaloniceni 2:12; Evrei 13:19, 22; 1 Petru 5:12). Oamenii lui Dumnezeu se mângâie și se încurajează reciproc prin cuvinte pline de speranță (1 Tesaloniceni 4:18; 5:11; 2 Corinteni 13:11; Evrei 3:13; 10:25). Liderii bisericii fac acest lucru pentru poporul lui Christos prin predicarea Cuvântului (1 Tesaloniceni 3:2; 1 Timotei 5:1; 2 Timotei 4:2). Dar, în cele din urmă, în și prin cuvintele apostolilor, păstorilor și fraților credincioși, Mângâietorul suprem al sufletelor este Dumnezeu Însuși, care Își mângâie poporul prin slujitorii Săi (2 Corinteni 7:6).

Isus a jelit și a plâns

Să ne întoarcem la Isus, care rostește aceste Fericiri. Isus însuși a jelit. El a trăit aici, în această lume căzută și blestemată și a plâns (Ioan 11:35). El nu era păcătos sau imatur, nu acesta este motivul pentru care a fost „om al durerii”. Dimpotrivă, familiaritatea Sa cu durerea, ca om desăvârșit, era o expresie strălucitoare a maturității și sfințeniei Sale. În zilele vieții Sale pământești, El S-a rugat cu strigăte puternice și lacrimi (Evrei 5:7). Și găsim în acele lacrimi sfinte putere, nu slăbiciune. Nu dai dovadă de sfințenie dacă trăiești fără să fi suferit în această lume a suferinței, dar nici dacă jelești așa cum o fac necredincioșii — fără o speranță profundă și solidă.

Nici apostolul Pavel nu ne lasă un exemplu stoic. El udă din nou și don nou paginile scrisorilor sale și face mențiuni referitoare la lacrimile sale în scrisori(Faptele Apostolilor 20:19, 31; 2 Corinteni 2:4; Filipeni 3:18). Atât Christos însuși, cât și apostolul Pavel au trăit această a doua fericire, vărsând lacrimi în timp ce erau susținuți de fericirea lui Dumnezeu și de viața viitoare. Și, astfel, ei ne-au arătat natura împărăției pe care Isus a venit să o aducă și pe care Pavel a slujit-o cu bucurie până la moarte.

Împărăția lui Christos nu este una a fastului și a mândriei, nu este o domnie a îngâmfării și a constrângeri. Așadar, după cum observă Don Carson, Cei care pretind că experimentează toate bucuriile ei fără lacrimi înțeleg greșit natura împărăției. (Matei, 163)

Într-o zi, Dumnezeul nostru va șterge orice lacrimă (Apocalipsa 7:17; 21:4). Fiii Săi nu vor jeli mereu. Dar până atunci, în această lume de jale, Domnul nostru este cinstit prin bucurie în întristare, pace în durere, satisfacție în El în mijlocul suferințelor noastre, bucurie de nedescris chiar și atunci când suntem întristați de diverse încercări (1 Petru 1:6–8).

Isus nu este cinstit de dorința de a scăpa de dureri. Dar El ne rânduiește necazuri în această lume — și, odată cu ele, harul Său susținător pentru a ne păstra și proteja.

Fericirea adevărată și definitivă este pentru cei care jelesc acum.

Sursa originală: He Sweetens Our Joys With His Sorrows – https://www.desiringgod.org/articles/he-sweetens-our-joys-with-his-sorrows

Tradus cu permisiune – Translated with permission