El ne potolește foamea prin sfințenie
Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați! (Matei 5:6)
Când eram mic, familia mea lua cina împreună în fiecare seară la ora 17:30. Mirosul cinei începea să se răspândească prin casă cu o jumătate de oră înainte. Când auzeam chemarea „Cina e gata! Veniți la masă!”, rapiditatea cu care răspundeam depindea, de obicei, de cât de mult ne trezise interesul mirosul pe care îl simțisem în ultimele treizeci de minute.
Pe măsură ce familia noastră se aduna în jurul mesei și începea să-și umple farfuriile, exista o regulă clară și ne negociabilă: trebuia să mâncăm legumele. Așadar, sub protestul tăcut (uneori vocal), primeam cu reticență porția minimă de conopidă, broccoli sau varză de Bruxelles. Le mâncam pentru că trebuia. Dar restul meselor pregătite de mama îmi făceau inima să tresalte: macaroane cu brânză de casă, șuncă, cartofi gourmet, chiftele, murături dulci, sos de mere de casă, gem de căpșuni. Mâncam până mă simțeam plin.
Matei 5:6, a patra dintre celebrele fericiri rostite de Domnul Isus, anunță ora cinei. Este invitația lui Isus la un ospăț veșnic. Cuvintele lui Isus nu se referă în principal la ceea ce gândim, credem sau facem, ci la ceea ce vrem — la lucrurile după care tânjim.
Și El ne spune: „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire”
Isus ne cercetează dorințele
Isus aplică limbajul poftei fizice cu privire la dreptate. În acest context, dreptatea se referă la sfințenia personală, la atitudini concrete și acte de ascultare față de voia lui Dumnezeu (Matei 3:15; 5:10, 20), precum urmărirea smereniei, a răbdării și a bunătății, evitarea lăcomiei, a invidiei și a urii, ascultarea de părinți, iubirea dușmanilor, practicarea generozității — și multe, multe altele.
Iată însă ideea esențială: Isus nu se adresează celor care doar cunosc sau practică dreptatea; El se adresează celor care o doresc. În toate celelalte ocazii în care termenii „flămând” și „însetat” sunt folosiți în Evanghelia după Matei, aceștia se referă la hrană sau băutură propriu-zisă. Cuvintele lui Isus fac parte dintr-o bogată tradiție biblică.
Conform Psalmului 19:9–10, „judecățile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt … mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri”. Regele David a spus despre prezența lui Dumnezeu: „Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase” (Psalmul 63:5). Psalmul 42:1–2 spune: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu.” Miere dulce. Friptură. Apă rece.
Isus știe că nu suntem doar ființe care gândesc sau acționează. Inimile noastre sunt esențiale (Proverbe 4:23), și ele nu doar că știu sau aleagă — ele simt și doresc. Acum patru sute de ani, Henry Scougal a subliniat că „valoarea și excelența unui suflet se măsoară prin obiectul iubirii sale” (Viața lui Dumnezeu în sufletul omului, 71).
De aceea această fericire a dorinței ne afectează atât de profund. Ce ne dorim? Ce ne face cu adevărat fericiți? Ne încântă sfințenia personală, sau este ea doar leguma cu frunze verzi a vieții creștine? Îl ascultăm pe Dumnezeu pentru că trebuie, sau tânjim după ascultare așa cum eu tânjeam după mâncarea gătită de mama mea? Răspunsurile noastre ne învață multe despre noi înșine.
Isus întruchipează dorințele evlavioase.
Există o veste bună pentru noi în Matei 5:6. Isus nu numai că rostește această fericire; El o întruchipează și o exemplifică. Nu numai că ne cercetează dorințele, expunându-ne slăbiciunile și greșelile; El ne arată și o cale mai bună. Isus a flămânzit și a însetat după dreptate — în fiecare zi, în numele nostru. Cuvântul lui Dumnezeu era hrana, susținerea și viața Lui (Matei 4:4).
El a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui.” (Ioan 4:34). Faptele neprihănite Îl energizau și Îl împlineau, ca și cum ar fi mâncat o masă delicioasă. Isus a dovedit că adevărata umanitate, trăită în deplinătatea ei, nu înseamnă doar să asculți de Dumnezeu, ci să dorești din inimă să-I dai ascultare; nu doar să cunoști adevăruri despre Dumnezeu, ci să găsești bucurie în ceea ce cunoști despre El.
Mulți creștini recunosc importanța crucială a afecțiunilor inimii față de Dumnezeu și față de căile Lui. Ei văd cât de neadecvate sunt propriile lor dorințe și își doresc să tânjească după Christos. De aceea Robert Robinson, autorul imnului „Come Thou Fount of Every Blessing”, dorea nu doar o minte care cunoaște harul și o gură care vorbește despre har, ci și o inimă care îl cântă: „Acordează-mi inima ca să cânte despre harul Tău.” Dacă izvoarele milei lui Dumnezeu „cer cele mai puternice cântări de laudă”, problema noastră nu este doar că nu știm îndeajuns, ci că inimile noastre nu cântă ceea ce știm. Iubim prea mult alte lucruri și prea puțin pe Dumnezeu. Problema noastră este o dereglare a dorinței.
Avem nevoie de o intervenție divină la nivelul inimii. Avem nevoie ca bunătatea lui Dumnezeu să ne lege inimile rătăcitoare de El, să ne pecetluiască inimile pentru cer. „Vino, Duh de viață sfântă” este o cântare pentru cei ce flămânzesc și însetează după neprihănire. Dar este și pentru cei ce flămânzesc și însetează să flămânzească și să înseteze după neprihănire.
Isus promite să ne sature dorințele
Există și mai multe vești bune pentru noi în această fericire: Isus îi încredințează pe ascultătorii Săi că pentru o foame dată de Dumnezeu există și un ospăț rânduit de Dumnezeu. Cei care tânjesc după sfințenie „vor fi săturați”. În altă parte din Evanghelia după Matei, cuvântul tradus prin „săturați” se referă la o purtare de grijă din belșug pentru oameni flămânzi (Matei 14:20; 15:37). Când Isus a hrănit mulțimile, ele au mâncat până s-au săturat, până la deplină îndestulare, fiind „săturate”.
Isus promite că, dacă dorim să facem voia lui Dumnezeu, dacă tânjim după sfințenie personală, într-o zi vom fi săturați. Diateza pasivă a verbului este importantă: „vor fi săturați”. Este un pasiv divin, care arată că Dumnezeu Însuși va face lucrul acesta. În noua creație, El ne va proslăvi (Romani 8:30). Nu vom mai păcătui și nici nu vom mai dori să păcătuim. Ne vom desfăta pe deplin și pentru totdeauna în domnia Lui suverană. Aceasta este împlinirea finală după care tânjea Robert Robinson.
Sursa originală: He Satisfies Our Hunger With Holiness – https://www.desiringgod.org/articles/he-satisfies-our-hunger-with-holiness
Tradus cu permisiune – Translated with permission