Istoria interesantă a Crăciunului
La 25 decembrie 1647, când ziua a răsărit peste Anglia, națiunea s-a trezit cu cel mai ciudat Crăciun dintre toate: niciun Crăciun. Pentru prima dată, Crăciunul a fost anulat.
Crăciunul anulat? Într-adevăr, Crăciunul a fost anulat. Noël nixed. Adventul a fost considerat împotriva legii.
Doisprezece ani mai târziu, colonia Massachusetts Bay a urmat exemplul. În loc de decorațiuni, au afișat următorul anunț public:
Sărbătorirea Crăciunului este considerată un sacrilegiu, schimbul de cadouri și urări, îmbrăcarea în haine frumoase, petrecerile și alte practici satanice similare sunt INTERZISE, iar contravenientul este pasibil de o amendă de cinci șilingi.
Oare spiritul lui Scrooge s-a instalat în Anglia? Se mutase Muntele Crumpit în Massachusetts? Vrăjitoarea Albă trecuse prin Vest în drumul ei spre cucerirea Narniei?
Ei bine, nu, nu chiar. De fapt, în timp ce călătorim prin unele dintre istoriile Crăciunului trecut, noi, cei care iubim venirea lui Hristos, putem simți o simpatie ciudată care se ridică în inimile noastre pentru puritanii care au făcut acest lucru. S-ar putea să nu vrem să anulăm noi înșine Crăciunul, dar am putea să ne simțim din nou conștienți de numeroasele nebunii ale acestui sezon. Mai important, s-ar putea să ne simțim din nou dornici să consacrăm Crăciunul acelui scop măreț dar atât de ușor de ascuns sub hârtia de împachetat, îngropat sub agitația sărbătorilor și pierdut în centrele comerciale: închinarea înaintea lui Christos.
Nașterea Crăciunului
Ne-am putea imagina că nașterea Crăciunului a coincis, mai mult sau mai puțin, cu nașterea lui Christos – dar povestea este puțin mai complicată. În primele trei secole ale istoriei bisericii, puțini par să fi sărbătorit Crăciunul (iar cei care au făcut-o s-ar putea să nu fi știut nimic despre 25 decembrie).
Prima celebrare a Crăciunului înregistrată datează de la mijlocul secolului al IV-lea, Iulius I (episcop al Romei între 337-352 d. Chr.) fiind primul care a declarat 25 decembrie ca dată a sărbătorii. 25 decembrie era cea mai întunecată zi a anului în calendarul iulian folosit pe atunci – o zi potrivită pentru a sărbători nașterea “Luminii celei mari” (Isaia 9:2).
Da, potrivită – dar exactă? Poate că nu. Joseph Kelly, cu referire la Luca 2:8, notează că “păstorii din Iudeea erau în aer liber din martie până în noiembrie“, ceea ce face ca o dată de primăvară, vară sau toamnă să fie mai probabilă decât una de iarnă (The Origins of Christmas, 55). Deci, de ce 25 decembrie? S-a dovedit a fi decisiv simbolismul solstițiului de iarnă, mai ales în absența unei alte date clare? Încercau creștinii romani (așa cum mulți susțin) să boteze sau să contracareze festivitățile păgâne de iarnă, cum ar fi celebrarea de o săptămână a Saturnaliei sau sărbătoarea Soarelui Necuprins?
Posibil. Istoria este oarecum încâlcită, iar influențele nu sunt întotdeauna clare. Cu un secol înainte de Iulius I, de exemplu, un creștin pe nume Sextus Julius Africanus a sugerat data de 25 martie ca dată a concepției lui Hristos – o altă zi potrivită, având în vedere că unii creștini datau crearea lumii la 25 martie. Așadar, celebrarea în decembrie a nașterii lui Isus ar fi putut decurge, în parte, din această presupusă dată (Origini, 60).
De dragul scopului acestui articol, însă, putem spune cu încredere acest lucru: Indiferent dacă primii creștini au dorit sau nu ca Crăciunul să contracareze sărbătorile păgâne, celebrarea nașterii lui Isus s-a aflat într-adevăr, încă de la început, cuibărită printre tradițiile păgâne – și, ca urmare, sărbătorile populare ale Crăciunului puteau să pară uneori categoric necreștine.
Povestea Crăciunului, așadar, nu este povestea unei sărbători cândva sacre care devine din ce în ce mai coruptă de secularism și comercialism. Sacrul și sacrilegiul, sfântul și profanul, profundul și banalul s-au întâlnit întotdeauna la Crăciun. S-au împletit, încă de la început, ca iedera și ilicea (ilice – stejarul veșnic verde).
Ziua desfrâului
Încă din primii ani ai Crăciunului și pe parcursul unui mileniu întreg, probabil că cea mai formidabilă amenințare la adresa cultului Crăciunului a fost una la care nu ne-am fi așteptat. Magazinele noastre de sezon sunt atât de confortabile și îngrijite, atât de vesele și prietenoase cu familia, încât rareori ne vine să citim relatări, mai ales controversate, ale unor Crăciunuri de demult. În multe vremuri și în multe locuri, 25 decembrie era o zi de desfrâu.
În cartea sa “The Battle for Christmas” (Bătălia pentru Crăciun), Stephen Nissenbaum oferă o fereastră către unele sărbători de odinioară:
Implicau un comportament pe care cei mai mulți dintre noi l-ar considera jignitor și chiar șocant astăzi – manifestări publice zgomotoase de mâncare și băutură, batjocorirea autorității stabilite, cerșetorie agresivă (adesea implicând amenințarea de a face rău) și chiar invadarea caselor bogaților. . . . Crăciunul a fost un anotimp al “neorânduielii”, un moment în care restricțiile comportamentale obișnuite puteau fi încălcate cu impunitate. (5-6)
Beția, pofta, desfrâul, sacrilegiul, furtul – nu ne imaginăm aceste elemente atunci când cântăm “gloria Crăciunului de acum foarte, foarte mult timp“, dar ele erau acolo, defilând pe străzi pentru ca toată lumea să le vadă. Judith Flanders notează cum primul colind englezesc de Crăciun a fost un cântec de băutură (Christmas: A Biography, 31).
“Bunăvoința fără un Dumnezeu bun este prea puțin. O inimă mare fără un Christos mare rămâne prea mică pentru a fi mântuită.”
Regăsim același fir întunecat, indiferent cât de departe mergem în trecut. În secolul al IV-lea, la scurt timp după primele sărbători de Crăciun, Ioan Chrisostom (cunoscut ca Sf. Ioan Gură de Aur) “și-a avertizat congregația cu privire la petrecerile în exces și la dansurile sălbatice, și i-a îndemnat să abordeze Crăciunul după o manieră cerească și nu pământească” (Origini, 126).
Poate că, astfel, putem înțelege de ce legiuitorii englezi din 1644, cu trei ani înainte de celebra interdicția, au deplâns modul în care o zi care “pretindea comemorarea lui Christos” arăta de fapt “o extremă uitare a Lui“.
Anotimpul liniștii
Apoi, în urmă cu aproximativ două sute de ani, ceva s-a schimbat. Încet, treptat, prin traseul complex și surprinzător al istoriei, Crăciunul a devenit mai puțin gălăgios și mai îmblânzit, mai puțin lasciv și mai prietenos cu copiii, mai puțin ca un spiriduș obraznic și mai mult ca un Moș Crăciun vesel.
La începutul secolului al XIX-lea, noi tradiții au dus Crăciunul de pe stradă și de pe sticla de băutură în casă și în cămin. Bradul de Crăciun de interior, văzut pentru prima dată în 1605, a devenit ceva obișnuit. Cadourile pentru copii, la început o parte discretă a sărbătorii, au devenit extravagante. Și, bineînțeles, părinții au început să spună povești despre un anume Sfântul Nicolae și cei opt reni ai săi.
O carte din 1852, menționată de Flanders, arată diferența între două ilustrate desenate (p.124-25). “Festivități vechi de Crăciun” prezintă o scenă plină, mai ales de oameni gălăgioși care mănâncă, beau și dansează. O femeie din centru desenată drept timidă în timp ce un bărbat se apleacă asupra ei pentru un sărut. Iar un copil dintr-un colț lucrează. Cealaltă, “Pomul de Crăciun“, prezintă o scenă mai modernă, ne arată o cameră în care majoritatea femeilor și copiilor, pudici și adorabili, înconjoară un brad împodobit.
În mod superficial, anotimpul de colindat pare ceva mai propice închinării creștine – cel puțin, mult mai propice decât ar fi o petrecere cu băutură. În același timp, asemănarea sa superficială cu valorile creștine poate aduce un alt tip de pericol. Atunci când scena Crăciunului este plină de păstori și heruvimi, de familie și distracție, de stele și pomi, putem uita să observăm că ieslea este încă goală. Desfrânarea prezintă o “extremă uitare” a lui Christos; la fel e și cu „spiritul” acestei veseli generale.
Când am recitit recent nuvela lui Charles Dickens din 1843, A Christmas Carol (Colind de Crăciun) – mulți susțin că această carte a “inventat” Crăciunul nostru modern – m-am trezit nevoit să fiu în gardă pentru a nu reduce Crăciunul la o participare ușoară la biserică, o înclinație spre caritate și o familie iubitoare în jurul focului. Nu deplâng transformarea lui Scrooge, desigur, așa cum nu îmi doresc ca inima lui Grinch să fi rămas cu două mărimi prea mici. Dar am nevoie să mi se reamintească faptul că bunăvoința fără un Dumnezeu bun este prea puțin, iar o inimă mare fără un Christos mare rămâne prea mică pentru a fi mântuită.
Oricât de vesel ar fi, un Crăciun lipsit de Christos oferă daruri fără un Dătător, e doar o sărbătoare fără a avea favoarea lui Dumnezeu și aduce o veselie fără dragostea costisitoare a Domnului nostru întrupat.
Ambalaje, cutii și pungi
Mai avem încă o oprire în călătoria noastră prin istoria Crăciunului. Am văzut dansurile sălbatice; am simțit strălucirea focurilor strălucitoare. Iar acum, amestecat cu clopote care zornăie și castane prăjite, auzim sunetul casei de marcat. Crăciunul din ultimul secol și jumătate și Crăciunul de astăzi este o mare afacere. Foarte mare.
În timp ce îl privim pe Grinch cum trece prin propria sa convertire de tip Scrooge, el nu le aduce o simplă gâscă de Crăciun celor din familia Cratchit; în schimb, le returnează toate jucăriile pe care le disprețuise atât de mult – acele tartookas și whohoopers, acele gardookas și trumtookas. Dar am parcurs un drum lung chiar și de la Grinch-ul original, care a apărut în urmă cu jumătate de secol. Atunci, cântecul din Whoville încă se ridica deasupra jucăriilor ca fiind adevăratul motiv al sezonului. Astăzi, Grinch ar auzi mult mai puține cântece și mult mai mult zgomot; ar vedea mult mai puține mâini strânse și mult mai multe controlere. Dacă ar fi venit în orașele noastre, ar fi rămas inima lui la fel de mică ca întotdeauna?
Dacă creștinii din vechime trebuiau să se păzească de desfrâul de Crăciun, noi trebuie să ne păzim de comercialismul de Crăciun. Sărbătorile noastre nu sunt atât de mult în pericol din cauza beției, cât din cauza vânzărilor din decembrie și a agitației cumpărăturilor – “gălăgia comercială“, cum o numea C.S. Lewis (God in the Dock, 338).
Donald Heinz remarcă efectul subtil, dar profund deformator pe care o astfel de gălăgie, venită într-o astfel de perioadă, îl poate avea asupra poporului lui Dumnezeu. Creștinii care se lasă angrenați de Crăciun în comercialismul fără noimă, acesta îi va “reantrena să se comporte ca niște consumatori chiar și atunci când se comportă religios” (Christmas: Festival of Incarnation, 225). Iată, într-adevăr, amenințarea noastră: nu că ne vom imagina jucării și bibelouri ca fiind sensul Crăciunului, ci că liturghiile mall-ului se vor împleti cu liturghiile închinării, modelându-ne în moduri pe care cu greu le vom recunoaște.
În lumea reală, Christos și gălăgia comercială au fost întotdeauna și vor fi mereu în contradicții ireconciliabile. Domnul pe care Îl salutăm în dimineața de Crăciun s-a născut și a crescut în sărăcie. El, mai mult decât oricine, a avertizat împotriva pericolelor bogăției și a strălucirii înșelătoare a lucrurilor. El ne-a spus că nu putem sluji lui Dumnezeu și lui Mamona (Matei 6:24); am putea, de asemenea, să ne amintim de Crăciun că nu putem să-L sărbătorim și pe Christos și cumpărăturile pe Amazon?
Nu am nicio sarcină culturală sau politică de a-L “reintegra pe Christos în Crăciun”. Dar, în calitate de credincios practicant, închinător înaintea lui Isus (și acum, mai ales ca tată cu o familie tânără), am o responsabilitate de a face din Christos, fără rușine, centrul evident și atotcuprinzător al Crăciunului nostru. Lumea va face ce va face lumea, dar nu am putea noi să fim o mărturie diferită cu privire la felul în care sărbătorim?
Ar fi potrivit să anulăm Crăciunul?
A mărturisi bine în perioada Crăciunului va necesita o gândire și o planificare atentă. S-ar putea să trebuiască să ne chestionăm tradițiile primite (poate mai ales pe cele comerciale), întrebându-ne dacă ele spun cu adevărat ceva despre Isus. În urma investigației, am putea descoperi că multe elemente ale Crăciunului nostru cultural pot fi altoite într-o abordare sincer creștină a sărbătorii. Alte elemente, însă, s-ar putea să trebuiască să fie împinse direct în sobă și apoi prin coșul cu fum.
În timp ce ne gândim ce ar putea rămâne și ce ar putea pleca, am face bine să ne amintim nota dominantă în versiunea biblică a poveștii: închinarea plină de bucurie și uimire. “Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte!”, au strigat îngerii din ceruri (Luca 2:14). Păstorii, după ce au fost martorii minunii cu ochii lor, apoi “s-au întors, slăvind și lăudând pe Dumnezeu” (Luca 2:20). La scurt timp după aceea, Simeon și Ana și-au înălțat glasurile spre cer la vederea Pruncului Christos (Luca 2:28-32, 38). Și ori de câte ori acei magi au văzut steaua Lui, “s-au bucurat nespus de mult” (Matei 2:10).
Nu putem, așadar, să creștem copii care să știe că sărbătoarea Crăciunului este mai mult decât un magazin de jucării sub brad? Nu putem oare să smulgem acest sezon înapoi de sub puterile unei culturi comercializate și să ne găsim cea mai profundă bucurie în acel dar cel mai prețios, primit fără preț? Nu putem să ne străduim să facem din casele și din inimile noastre niște scene de Naștere vii, în care prezența lui Isus să ne încetinească ritmul grăbit și să ne satisfacă pofta de mai mult?
Dacă oferim daruri, putem să o facem ca o expresie explicită a generozității lui Dumnezeu și, poate, cu o modestie care să păstreze clar Darul principal? Dacă decorăm, nu putem oare să ne împodobim pomii și casele așa cum israeliții din vechime au scris adevărul pe stâlpii ușilor lor? Și dacă ne veselim, nu putem, de asemenea, să arătăm clar, atât în mod tăcut, cât și vorbit, că Isus este Domnul sărbătorii?
Poate mai mult decât toate, nu putem oare să credem că venirea lui Christos deține comori de minuni pe care abia am început să le explorăm? Augustin ne conduce în închinarea de Crăciun: “Creatorul omului s-a făcut om, pentru ca el, conducătorul stelelor, să fie alăptat la sânul mamei sale; Pâinea să fie flămândă, Fântâna să fie însetată, Lumina să adoarmă, Calea să fie obosită de drum” (Origini, 122) – și toate acestea pentru ca păcătoșii să fie salvați, morții să fie înviați.
Nu am putea anula Crăciunul nici dacă am încerca, și nici nu am vrea cei mai mulți dintre noi. Dar, în timp ce colindele seculare umplu mall-urile și în timp ce nebunia comercialismului calcă în picioare sezonul ca o sanie scăpată de sub control, avem ocazia – de fapt, însărcinarea – de a îndrepta luminile sezonului într-o altă direcție: spre Dumnezeul întrupat, spre Infinitul devenit prunc, spre Eu Sunt ca Emanuel.
Sursa originală: The Courious History of Christmas – https://www.desiringgod.org/articles/the-curious-history-of-christmas
Tradus cu permisiune – Translated with permission