Încurajare pentru când treci prin valea avortului spontan

Hohetele îmi zguduiau trupul. De câte ori intrau în salon, asistentele simțeau nevoia să-mi strângă mâna, altele piciorul, altele să mă atingă pe umăr. În cele din urmă, plânsesem atât de tare și atât de mult, încât una a simțit nevoia să spună: „O să fii bine, draga mea.” Probabil că s-a gândit că era vorba de durerea abdominală, sau de sângerare, ori de operația iminentă.

„Știu”, am șoptit. „Dar mi-e dor de bebelușul nostru.”

Oricât de atent era, personalului îi era greu să înțeleagă tristețea mea. Poate că cei care se referă la un copil nenăscut drept „resturi de țesut fetal” nu pot, de fapt, să înțeleagă tristețea aceea. Păreau să-și întoarcă privirea, stânjeniți, ori de câte ori eu și soțul meu îi numeam pe bebelușul nostru așa cum era: bebelușul nostru.

Dar acum bebelușul nostru dispăruse, la fel ca respirațiile adânci și gândurile limpezi. Eu am cauzat asta? Ar fi trebuit să fiu mai blândă cu trupul meu. A fost păcatul meu? Am fost atât de nerăbdătoare în ultima vreme, chiar aspră. Poate.. poate…

Niciodată nu mai intrasem într-o vale ca aceasta.

Cea mai mare nevoie a noastră în această vale

Tristețea misterioasă, întrebările frenetice, hormonii sarcinii care încă persistă. În zilele și săptămânile din jurul unui avort spontan, credința unei mame stă adesea sub foc, în vreme ce ne doare în moduri pe care le înțelegem atât de puțin. Ne-am pierdut copilul — dar cine a fost acel copil? Fetiță sau băiat? Nasul mamei sau ochii tatălui? Nu-i vom auzi niciodată primul cuvânt, nu-i vom ști mâncarea preferată, nu o vom învăța să citească, nu-l vom vedea alergând. Mult din durerea noastră este durerea de a primi un dar, dar cu atât de puțin timp să-l desfacem, să-l atingem, să-l iubim.

În locul lui stau întrebări care, lăsate fără răspuns (sau care au găsit ca răspuns doar durerea noastră), ne pot depărta de cine este Dumnezeu pentru noi în Christos. În loc să ne agățăm de El ca „Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri” (2 Corinteni 1:3–4), putem începe să ne întrebăm cine este, unde este, ce face — și de ce a trebuit să permită ca bebelușul nostru să nu respire niciodată. Cel pe care Îl vedeam ca suveran, bun și aproape de noi în ziua când am ținut în mână testul de sarcină pozitiv ni se pare, deodată, de neatins. Începem să-I aruncăm priviri piezișe de departe. Am fi crezut că era Dătătorul nostru de daruri bune. Este, oare, în realitate, un Dătător rece care ia înapoi darurile?

Dar Dumnezeul de care suntem atât de grabnici să ne îndoim — El este și mai grabnic să răspundă. De-a lungul veacurilor, El a alcătuit o Carte plină de cuvinte nu doar adevărate, ci și satisfăcătoare și care ne zidesc. Adică, o Carte despre Sine. Indiferent câte ne sunt lacrimile, mamele care se prind de cuvintele ei se pot ține strâns de Dumnezeu, de viața veșnică și de evlavie (2 Petru 1:3). Într-adevăr, nu există altă cale prin valea avortului spontan.

Când nu poți vedea, citește

Ca și mama care pierde sarcina, autorul Plângerilor nu era străin de pierdere. Babilonul a pustiit Ierusalimul chiar sub ochii lui. I-a văzut pe atacatori ucigând copiii. A privit cum conducătorii lui Israel fugeau. I-a văzut pe tineri și bătrâni căutând disperați pâine și venind înapoi cu mâinile goale, acoperiți de cenușa cetății. Când ochii n-au mai putut îndura, a plâns.

Dar, chiar și când i se încețoșează vederea și i se răsucește stomacul, mintea lui se ține de ceva mult mai trainic decât templul lui Solomon:

Dar iată ce mai gândesc în inima mea
și iată ce mă face să mai trag nădejde:
Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit,
îndurările Lui nu sunt la capăt,
ci se înnoiesc în fiecare dimineață;
și credincioșia Ta este atât de mare! (Plângerile 3:21–23)

Deși înoată într-o mare de durere de neimaginat, totuși poate spune, pe bună dreptate: „Am nădejde.” Cum? Pentru că deține un adevăr: adevărul despre dragostea neîncetată, îndurarea și credincioșia lui Dumnezeu. Ori de câte ori durerea lui se ridică și strigă cu privire la Dumnezeu în momentul acela, el își îndreaptă gândurile spre cine S-a descoperit Dumnezeu că este „din veșnicie în veșnicie” (Psalmul 90:2).

Mame îndoliate, cu cât mai mare este accesul nostru la adevăr și, prin el, la Dumnezeul nostru? În Biblie, putem citi cuvintele „insuflate de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16) pentru noi, fiecare dintre ele „lămurit încercate” (Proverbe 30:5) și care „dau lumină” (Psalmul 119:130). În multele lui suferințe, vă puteți imagina până unde ar fi mers autorul Plângerilor ca să aibă o singură copie a întregii Scripturi pe care o avem noi? Și totuși, acel adevăr i-a fost suficient în vreme de nevoie. Oare întreaga Biblie nu ne va fi suficientă nouă?

Chiar dacă lacrimile ne tulbură ochii, hormonii, emoțiile, întristarea sau gândurile, putem ajunge la adevăr și la singura lui sursă: Dumnezeul nostru. Ceea ce nu putem vedea prin cețurile pierderii și durerii, putem citi. Datorită Bibliei, nu ducem lipsă de cuvinte care să ne redea nădejdea (Romani 15:4).

În același timp, suntem înțelepte dacă petrecem puținul timp și energia pe care le avem citind (și recitind) pasaje care ating întrebările noastre cele mai întunecate. Este Dumnezeu suveran peste avortul spontan? Dacă este, ce lucru vrea să ne învețe prin el — și poate El să rămână bun când ne învață asta? Mi-aș dori să am loc suficient să răspund. Deocamdată, las aici pasajele la care am apelat (împreună cu trimiteri către alte resurse care vă pot sluji): Iov 1, Isaia 48, Psalmul 91, Psalmul 119 și Romani 8.

Când nu poți să te rogi, repetă

Durerea afectează nu doar capacitatea noastră de a aduce adevărul în minte; ne poate împiedica și să scoatem adevărul pe buze în rugăciune. După ce ne despărțim de copii pe care nu i-am legănat, hrănit sau îmbrăcat, și totuși i-am iubit de nedescris, s-ar putea să nu simțim o mare dorință să-L abordăm pe Cel care fie „nu i-a cruțat”, fie „n-a putut să-i salveze”. Avem tendința să ne închidem în noi înșine, în timp ce credem una dintre sutele de minciuni cu privire la lipsa de interes sau de putere a lui Dumnezeu.

În ciuda necredinței noastre, Dumnezeu stă gata să ne ajute încă o dată prin Scripturi. În momentele noastre cele mai întunecate, nu numai că putem rosti Cuvântul Său pentru noi înșine, dar îl putem și repeta. Când nu avem cuvinte să vorbim cu Tatăl nostru, n-avem decât să deschidem Cartea, cu mii de pagini de feluri în care am putea să ne rugăm.

Plângerile 3:21–23 rămâne un ghid potrivit. Autorul, după ce își spune că îndurările lui Dumnezeu „se înnoiesc în fiecare dimineață”, se întoarce imediat să I se adreseze lui Dumnezeu: „Și credincioșia Ta este atât de mare!” Cu aceeași suflare, trage adevărul înăuntru, apoi îl lasă să iasă și să se înalțe, transformându-l în rugăciune. Și, ca să nu credem că aceasta i-a fost ușor, luați în seamă strofa pe care o scrie chiar înainte:

Mi-a zdrobit dinții cu pietriș,
m-a acoperit cu cenușă;
mi-a luat pacea,
am uitat ce este fericirea
și am zis: „S-a dus tăria mea
și nădejdea mea în Domnul.” (Plângerile 3:16–18)

Nu, el simte atracția durerii de a-l depărta de Dumnezeu și de a-l împinge spre lipsa de nădejde exact ca noi. Căci deznădejdea preferă adesea să vorbească despre Dumnezeu, mai degrabă decât cu Dumnezeu — obicei pe care creștinii suferinzi trebuie să învețe să-l țină sub control. Dacă nu suntem atente, a ne frământa cu privire la Dumnezeu fără a vorbi cu Dumnezeu poate duce la rătăcire departe de Dumnezeu.

Scriptura ne poate readuce la termenii tandri ai vorbirii pe care i-am cunoscut odată și de care avem nevoie acum, poate mai mult ca oricând. Fie că transformăm un pasaj în rugăciune, așa cum face autorul Plângerilor, fie că ne rugăm un psalm cuvânt cu cuvânt, fie că folosim una dintre multele cereri ale Noului Testament, Dumnezeu a mers foarte departe ca mamele îndoliate să poată plânge și totuși să Îi vorbească. Ce dragoste e aceasta, că atunci când ne lipsesc cuvintele, El ne oferă cuvintele Lui.

Întotdeauna cu noi

Pe măsură ce trecem prin valea avortului spontan, durerea noastră, lăsată de capul ei, nu va fi atât de amabilă încât să întărească o viziune biblică asupra lui Dumnezeu și a suferinței. Mai degrabă, întristarea va încerca să pună stăpânire pe realitate, aplecând inimile noastre într-o atitudine de îndoială, neîncredere sau resentiment.

Dar lăudat să fie Dumnezeu, nu trebuie să simțim, să gândim, sau chiar să judecăm noi înșine ca să ne întoarcem în mâna Lui. Cu Cuvântul Lui deschis înaintea noastră, putem citi și ne putem ruga pentru o cărare care să traverseze valea. Deși burticile noastre vor înceta să mai crească și nu vom mai programa, deocamdată, ecografii, există o cale ca nu doar să îndurăm pierderea, ci să și creștem prin ea: „cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).

Valea pe care o străbatem nu este atât de adâncă încât Dumnezeu să nu poată ajunge la noi. Într-adevăr, dacă suntem în Christos, nu trebuie decât să deschidem Cuvântul Lui și vom descoperi că El este deja cu noi: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine” (Psalmul 23:4). Împreună, mamelor, putem să trecem dincolo de ceea ce ar vrea să aleagă durerea noastră, la ceea ce știm că are nevoie durerea noastră: părtășie cu Dumnezeu prin Cuvântul Lui.

Sursa originală: Through the Valley of Miscarriage – https://www.desiringgod.org/articles/through-the-valley-of-miscarriage

Tradus cu permisiune – Translated with permission