Ziua 7 | Pionierii Reformei | Menno Simons (1496–1561) – Pacifistul neînfricat
Acum cinci sute de ani, curajul lui Martin Luther a declanșat Reforma, dar el nu a fost singur. Reforma a fost o mișcare a multor eroi, cunoscuți și necunoscuți, care au modelat istoria. Explorați colecția completă a articolelor noastre Pionierii reformei dar și cartea Pionierii credinței.
Dacă ești familiarizat cu menoniții contemporani, s-ar putea să fii surprins să afli că fondatorul acestui grup a fost la început un preot catolic care nu citise niciodată Biblia.
Un preot fără Biblie
În 1524, la vârsta de 28 de ani, Menno Simons a fost hirotonit preot al Bisericii Catolice în Utrecht, Țările de Jos. Deși cunoscător al limbilor greacă și latină și format în doctrina catolică, Simons nu citise niciodată Scriptura. „Nu o atinsesem în viața mea,” a scris el mai târziu, „fiindcă mă temeam că, dacă aș citi-o, m-ar rătăci.”
În 1526 a început să pună la îndoială veridicitatea doctrinei catolice a transsubstanțierii (ideea că pâinea și vinul se transformă în carnea și sângele reale ale lui Isus în cadrul Euharistiei). Simons a crezut că această îndoială ar putea fi o amăgire venită de la diavol și, cu reticență, a început să studieze Biblia. Deși nu a găsit nicăieri doctrina transsubstanțierii, a descoperit Evanghelia mântuirii prin har, prin credință în Christos! A început să-și împărtășească descoperirile de la amvon, ceea ce l-a propulsat într-o poziție de proeminență regională ca predicator evanghelic.
Fum, dar fără flacără
Studiul lui Simons l-a convins de autoritatea de neegalat a Bibliei, ceea ce l-a condus să examineze doctrina catolică în lumina Scripturii. A respins de asemenea practica botezului copiilor ca fiind nebiblică și a început să încurajeze credincioșii să fie botezați potrivit mărturisirii personale de credință în Christos. În ciuda îmbrățișării doctrinei evanghelice, a rămas preot catolic și a lucrat pentru reformarea Bisericii. Totuși, fascinația sa pentru învățătura biblică a fost, pentru o vreme, pur intelectuală. Se bucura de mireasma dulce a noii sale faime, dar îi lipsea flacăra curată a unei afecțiuni reale pentru Christos.
Execuția a trei sute de anabaptiști la Mănăstirea Veche, lângă Bolsward, în aprilie 1535, l-a adus într-un punct de criză:
M-am gândit la viața mea necurată, carnală, la doctrina ipocrită și idolatria pe care încă le practicam zilnic sub aparența evlaviei, dar fără nicio plăcere reală. Inima îmi tremura în mine. M-am rugat lui Dumnezeu cu suspine și lacrimi să-mi dea mie, păcătosului îndurerat, darul harului Său, să creeze în mine o inimă curată și, cu îndurare, prin meritele sângelui stacojiu al lui Christos, să-mi ierte umblarea necurată și viața ușuratică și superficială.
Copleșit de păcatele mândriei, timidității și iubirii de confort, Simons a renunțat hotărât la „reputația lumească, nume și faimă”. „În slăbiciunea mea,” a scris el, „m-am temut de Dumnezeu; i-am căutat pe cei evlavioși și, deși puțini la număr, am găsit pe unii plini de râvnă care păstrau adevărul.”
Dușman al statului — și al diavolului
După ce a fost botezat, Simons s-a dedicat imediat predicării Evangheliei, explicării Scripturilor și călătoriilor. Simons a descoperit că diavolul îl ținuse departe de Biblie și de adevărata convertire, și acum era hotărât să devină dușmanul declarat al lui Satan. Predicarea lui a stârnit rapid furia oficialilor catolici. Împăratul Carol al V-lea a emis chiar un edict împotriva lui Simons, oferind o recompensă considerabilă oricui l-ar fi predat autorităților.
Cu toate acestea, Simons și-a îndemnat colegii reformatori anabaptiști să respingă mijloacele violente de reformă, pledând pentru pacifism și separarea de puterea lumii. Predicarea și reformele sale au fost atât de eficiente încât, în cele din urmă, anabaptiștii din nordul Germaniei și din Țările de Jos aveau să fie cunoscuți ca menoniți. La a douăzeci și cincea aniversare a renunțării lui la catolicism, sănătatea lui Simons s-a deteriorat rapid, iar el a murit în ziua următoare, 31 ianuarie 1561, la vârsta de 66 de ani.
Scăpând de rătăcire
Așa cum diavolul l-a ținut în rătăcire pe tânărul Menno, tot astfel și vrăjmașul nostru vrea să ne rătăcească. El ar vrea să ne țină departe de Scriptură, de frica de Dumnezeu, de mărturisirea păcatelor și de credința smerită. Să ne rugăm, dimpotrivă, ca noi, „cu suspine și lacrimi”, să cerem și să primim cu bucurie darul harului în Mântuitorul nostru promis, Isus Christos.
Deși în vremurile de mai înainte m-am împotrivit Cuvântului Tău prețios și voii Tale sfinte cu toate puterile mele… totuși harul Tău părintesc nu m-a părăsit, pe mine, păcătosul nenorocit, ci, în dragostea Ta, m-ai primit… și m-ai învățat prin Duhul Sfânt până când, de bunăvoie, am declarat război lumii, cărnii și diavolului… și m-am supus de bunăvoie crucii grele a Domnului meu Isus Christos, ca să pot moșteni Împărăția promisă. (Simons, Meditație la Psalmul 25)
Puteți achiziționa Mărturisirea anabaptiștilor de la Schleitheim, publicată în limba română de Editura Corpus Reformatorum, accesând ACEST link.
Sursa originală: The Fearless Pacifist – https://www.desiringgod.org/articles/the-fearless-pacifist
Tradus cu permisiune – Translated with permission