Ziua 13 | Pionierii Reformei | Marguerite de Navarre (1492–1549) – Prințesa protectoare

Acum cinci sute de ani, curajul lui Martin Luther a declanșat Reforma, dar el nu a fost singur. Reforma a fost o mișcare a multor eroi, cunoscuți și necunoscuți, care au modelat istoria. Explorați colecția completă a articolelor noastre Pionierii reformei dar și cartea Pionierii credinței.

Cu un mileniu de catolicism roman sub coroana sa, Franța de la începutul secolului al XVI-lea nu era deloc prietenoasă cu prozeliții protestanți. Dacă puneai la îndoială Vulgata, erai supus unui interogatoriu. Dacă susțineai învățăturile lui Luther sau Calvin, te pregăteai să primești o lecție despre erezie. Dacă negai autoritatea papală, negai propria ta vedere a soarelui sau chiar șansa la viață. Regele francez era hotărât să impună catolicismul roman, cu excepția cazului în care sora sa reformată intervenea.

Lecturi periculoase

Singura soră a lui Francisc I (r. 1515-1547), Marguerite de Navarre a primit o educație potrivită pentru un moștenitor prezumtiv, și nu doar pentru o prințesă-soră. Mama lor, Louise de Savoy, o femeie erudită, părea să nu menajeze niciun text sau filosofie când venea vorba de instruirea copiilor ei. Poate că Louise a fost prima care a expus-o pe Marguerite la figura controversată a lui Erasmus și, prin umanismul creștin al lui Erasmus, la Noul Testament grecesc original.

Forțată să se căsătorească în 1509, Marguerite s-a trezit nu numai cu un soț, ci și cu foarte mult timp liber, cu acces liber la resursele noului ei soț. (Charles, ducele de Alençon, prefera să fie plecat, la vânătoare). Așadar, deși numele ei se schimbase, interesele ei rămăseseră aceleași. Își petrecea cea mai mare parte a timpului în Alençon, construind o bibliotecă diversificată, luând masa cu poeți renascentisti, conversând cu predicatori evanghelici și slujind săracii.

Când fratele ei a urcat pe tronul Franței în 1515, noua faimă catolică a Margueritei nu a împiedicat-o să citească lucrări protestante „periculoase”, în special cele ale lui Martin Luther. În același an în care cele 95 de teze ale sale au zguduit Germania, ea a cerut o traducere în franceză a acestora. Scrierile sale au confirmat ceea ce Marguerite începuse să descopere din lecturile sale: Cuvântul lui Dumnezeu și opera lui Christos, natura iertării și a credinței mântuitoare – nu erau exact așa cum le prezentau Biserica Catolică și Vulgata latină.

Un duh sensibil

Când papa Leon al X-lea l-a excomunicat pe Martin Luther în 1521, Marguerite părea dezorientată. Ea iubea Biserica, dar de ce urăsc ei preotul și profesorul pe care ea îl admira atât de mult – mai mult, pe cel pe care îl considera atât de scriptural?

Marguerite, aflată în conflict, a cerut sfatul membrilor Cercului din Meaux, un grup de evanghelici francezi care îmbrățișau multe învățături ale Reformei, precum justificarea numai prin credință și sola Scriptura. Încredințându-se unor astfel de creștini, Marguerite s-a dovedit a fi mai sensibilă la adevărurile Scripturii și la călăuzirea Duhului decât la standardele religioase și sociale ale Franței, oricât de puternice, chiar amenințătoare, ar fi fost aceste standarde.

La urma urmei, Marguerite deținea propria sa putere. Ea a început să o exercite nu doar pentru a-și urmări convingerile din interiorul Bisericii Catolice, ci și pentru a-i proteja pe protestanții francezi care stăteau, drepți, dar neprotejați, în afara acesteia.

Puterea puterii

Marguerite era mai mult decât o rudă pentru regele Franței – era o soră iubită, chiar respectată. Francisc a respins plângerile privind înclinația protestantă a Margueritei, spunând: „Dacă ceea ce spui este adevărat, o iubesc prea mult pentru a-i permite să fie tulburată din această cauză” (Reformation Women, 30).

Francisc a făcut mult mai mult decât să o lase în pace pe Marguerite. Ea putea vorbi deschis despre Christos la curtea catolică, câștigând alți nobili de partea ei pentru convingerile reformate. Și dacă aceiași nobili se trezeau închiși pentru noua lor credință, se puteau aștepta ca Marguerite să pledeze pentru eliberarea lor. Fratele ei îi îndeplinea adesea cererile.

În 1527, ea a adăugat „regină” la lista sa de funcții înalte pe care le deținea. Primul ei soț a fost ucis în luptă, iar ea s-a căsătorit cu Henry d’Albret, regele Navarrei, o regiune muntoasă situată între Spania și Franța. Când Marguerite a schimbat Parisul cu Nérac, capitala Navarrei, ea a pierdut influența asupra deciziilor fratelui său. Dar, ca regină a Navarrei, ea a câștigat un alt fel de putere protectoare: puterea de azil.

Deși noul ei soț era catolic, uneori chiar un catolic agresiv, noul ei regat era istoric tolerant față de alte religii. Marguerite a extins Nérac ca oraș de refugiu pentru cei care fugeau de persecuții. Chiar Jean Calvin însuși a primit odată adăpost din partea Margueritei.

De la o regină la alta

Deși Marguerite nu a încetat niciodată să se bucure de siguranță personală și libertate de exprimare, influența ei asupra bunăstării altora a scăzut odată cu trecerea timpului, mai ales după toamna anului 1534. În ceea ce este cunoscut sub numele de Afacerea Placardelor, afișe care denigrau liturghia au fost atârnate în secret în toată Franța, cel mai notoriu fiind cel din dormitorul lui Francisc. Pe jumătate păcălit și pe trei sferturi furios, regele a permis acum violențe mult mai mari împotriva protestanților. Răzbunarea a triumfat asupra iubirii pentru sora lui, iar oameni precum tipograful ei, Antoine Augereau, au fost spânzurați pentru credința lor.

Poate că și convingerile reformate ale Margueritei s-au estompat odată cu înaintarea în vârstă. Ea a rupt legăturile cu Calvin după ce acesta a criticat public bărbații în care ea avea încredere. Și deși scrierile Margueritei respinseseră de mult ritualurile catolice nebiblice, mai târziu în viață ea l-a sărbătorit pe Sfântul Martin. Susținea ea cultul sfinților sau încerca să-și împace fratele și regele? Motivația ei rămâne un mister.

Ceea ce știm este că Marguerite de Navarre dorea să facă accesibil Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Său să fie slăvit, iar Biserica Sa să fie unită. Și înainte de a muri, Marguerite spera singurul ei copil supraviețuitor să ducă mai departe această lucrare.

Sunt sigură că Dumnezeu va duce mai departe lucrarea pe care mi-a permis să o încep, iar locul meu va fi mai mult decât umplut de fiica mea, care are energia și curajul moral de care, mă tem, eu am fost lipsită. (Reformation Women, 39)

În Jeanne d’Albret, viitoarea regină a Navarrei și apărătoare curajoasă a Reformei franceze, Dumnezeu urma să continue într-adevăr lucrarea Margueritei, prințesa protectoare.

Sursa originală: The Princess Protector – https://www.desiringgod.org/articles/the-princess-protector

Tradus cu permisiune – Translated with permission