Ziua 14 | Pionierii Reformei | Thomas Cranmer (1489–1556) – Lobbyistul Evangheliei

Acum cinci sute de ani, curajul lui Martin Luther a declanșat Reforma, dar el nu a fost singur. Reforma a fost o mișcare a multor eroi, cunoscuți și necunoscuți, care au modelat istoria. Explorați colecția completă a articolelor noastre Pionierii reformei dar și cartea Pionierii credinței.

Pe patul de moarte, regele Henric al VIII-lea a dorit ca un singur om să vină și să-l țină de mână. În mod surprinzător, acel om era unul dintre principalii susținători ai Reformei protestante.

Thomas Cranmer a contribuit la conducerea Reformei engleze, dar este un erou improbabil alături de Luther, Calvin și alți reformatori. El nu a scris nici o carte teologică importantă și nu a păstorit nici o biserică importantă. De fapt, Cranmer nu a adoptat adevărurile centrale ale Reformei decât relativ târziu în viața sa. Dar, în timpul anilor Reformei protestante, el a modelat teologia engleză poate mai mult decât orice altă persoană care a trăit vreodată.

Sămânța separării

Născut în 1489, într-un mic sat numit Aslockton, Thomas Cranmer a crescut în apropierea pădurii Sherwood, unde Robin Hood se ascunsese cu trei secole mai devreme. Era un cititor lent, având nevoie de opt ani pentru a termina studiile universitare de patru ani la Cambridge. A perseverat în studiile sale, a obținut o diplomă de master, a fost hirotonit în slujba preoțească și a fost ales să predea la Cambridge. Și-a construit o reputație pentru că îi încuraja pe studenții săi să studieze Biblia singuri.

În timp ce Cranmer își petrecea zilele slujind în liniște în comisii academice, Anglia era în fierbere. Regele Henric al VIII-lea dorea să-și anuleze căsătoria cu Catherine de Aragon. Printr-o serie de circumstanțe ciudate, Cranmer le-a sugerat unor consilieri ai lui Henric că regele Angliei nu era, în ultimă instanță, supus autorității papei (spre marea bucurie a regelui). Sfatul lui Cranmer a plantat astfel, fără să vrea, o sămânță care a separat Biserica Anglicană de Catolicism.

Politicianul reformat

Cranmer a renunțat la catolicismul roman în favoarea doctrinei reformate la sfârșitul vieții sale, o transformare care a oglindit tulburările și divizarea Reformei engleze. În timp ce era student la Cambridge, el citise cu scepticism lucrările lui Martin Luther, dar a început să simpatizeze cu gândirea reformată după ce s-a împrietenit cu Simon Grynaeus și Andreas Osiander. În cele din urmă, el a respins doctrina transsubstanțierii după conversații cu prietenul său Nicholas Ridley. Cranmer și-a clarificat apoi reformele liturgice prin conversații cu reformatorul italian Peter Martyr și reformatorul german Martin Bucer.

Teologia lui Cranmer s-a schimbat prea dramatic pentru romano-catolicii englezi și prea lent pentru evanghelicii reformatori. Pentru unii (chiar și astăzi), reformele lui Cranmer păreau prea motivate personal și politic. Dar el nu avea luxul de a elabora credințe abstracte în cadrul unei companii academice dezinteresate. Teologia sa s-a format într-un context pastoral și politic instabil, marcat de crize.

Părintele Bisericii Anglicane

Cele mai mari realizări ale lui Cranmer în slujire au avut loc în timpul domniei lui Edward al VI-lea, când a rescris liturghiile publice, predicile pastorale (sau omiliile), rugăciunile private și articolele de credință. Aceste scrieri au definit cadrul doctrinar și pietatea personală care s-au dezvoltat ulterior în Biserica Anglicană, pentru care este cel mai bine cunoscut.

Cranmer dorea ca toți cei din bisericile engleze să îmbrățișeze justificarea numai prin credință. El a scris:

Această propunere — că suntem îndreptățiți numai prin credință, în mod liber și fără fapte — este rostită pentru a elimina în mod clar orice merit al faptelor noastre, ca fiind insuficiente pentru a merita îndreptățirea noastră din partea lui Dumnezeu; și astfel pentru a exprima în mod clar slăbiciunea omului și bunătatea lui Dumnezeu, imperfecțiunea faptelor noastre și harul abundent al Mântuitorului nostru Christos; și astfel să atribuim în totalitate meritul justificării noastre numai lui Christos și vărsării sângelui Său prețios. (The Works of Thomas Cranmer, 131)

Dubla retractare

Când regina catolică Maria I a preluat puterea, convingerile reformate ale lui Cranmer l-au costat viața. În timpul unei perioade agonizante de trei ani, el a fost închis, izolat, umilit, interogat și torturat. A fost forțat să-și vadă prietenii, Nicholas Ridley și Hugh Latimer, arși de vii.

Mai târziu, la propria execuție, Cranmer aproape că a cedat și și-a negat credința, dar acest om de stat, de obicei ezitant și tăcut, și-a demonstrat cu putere credința în Christos în timp ce era ars pe rug.

Hoțul de pe tron

Dar momentul care ilustrează cel mai bine moștenirea durabilă a lui Cranmer nu a fost ziua morții sale, ci o zi cu nouă ani mai devreme, când stătea lângă patul de moarte al regelui Henric al VIII-lea. Pe 27 ianuarie 1547, regele Henric era pe moarte. Un însoțitor l-a întrebat pe cine dorește să aibă lângă patul său. Regele l-a cerut pe Thomas.

Când Cranmer a sosit, regele Henric nu mai putea vorbi. Foxe povestește întâmplarea.

Atunci arhiepiscopul, îndemnându-l să-și pună încrederea în Christos și să-i ceară milă, i-a cerut, deși nu putea vorbi, să dea un semn cu ochii sau cu mâna că se încrede în Domnul. Atunci regele, ținându-l de mână, i-a strâns mâna cât de tare a putut. (Foxe’s Book of Martyrs, 748)

Scena subliniază în mod dulce cea mai importantă prietenie din Reforma engleză. Indiferent ce credea regele Henric când i-a strâns mâna lui Cranmer în acea zi, Dumnezeu a folosit legătura dintre ei pentru a elibera Anglia de catolicism și pentru a recupera singura Evanghelie adevărată.

Sursa originală: The Gospel Lobbyist – https://www.desiringgod.org/articles/the-gospel-lobbyist

Tradus cu permisiune – Translated with permission