Ziua 30 | Pionierii Reformei | Katharina von Bora (1499–1552) – Călugărița fugară

Acum cinci sute de ani, curajul lui Martin Luther a declanșat Reforma, dar el nu a fost singur. Reforma a fost o mișcare a multor eroi, cunoscuți și necunoscuți, care au modelat istoria. Explorați colecția completă a articolelor noastre Pionierii reformei dar și cartea Pionierii credinței.

Într-o noapte rece de aprilie, douăsprezece călugărițe s-au strecurat în liniște într-un car cu pește și au așteptat ca Leonard Koppe, consilier municipal, să pornească la drum, numărând minutele tensionate până când viața lor de călugărițe avea să se sfârșească pentru totdeauna.

Aceste femei, scoase în secret din mănăstirea din Nimbschen, Germania (într-un plan pus la cale de Martin Luther), riscau pedepse grave dacă ar fi fost prinse și se confruntau cu un viitor incert dacă reușeau. Ele depindeau în întregime de disponibilitatea familiilor lor de a le „adăposti”, primindu-le în casele lor. Călugărițele care nu erau primite înapoi de propriile familii, trebuiau fie să-și găsească un soț, fie să descopere o formă rară de muncă feminină prin care să se poată întreține independent.

Katharina von Bora, una dintre aceste călugărițe, nu a găsit nicio soluție în aceste opțiuni, iar după ce a avut parte de două propuneri de căsătorie eșuate, Luther s-a simțit responsabil față de ea. Katharina, o fire aprigă, a insistat în cele din urmă că se va căsători doar cu Luther sau cu prietenul său, Nicolas von Amsdorf. Se pare că Luther a acceptat provocarea și s-a căsătorit cu călugărița fugară pe 13 iunie 1525.

Soția păstorului

Căsătoria cu Luther a fost un pas în jos din punct de vedere social pentru Katharina, care se născuse într-o familie nobilă, cu generații de descendenți din rândul nobilimii. Totodată, a aruncat-o și în scandal și ridicol public. Erasmus din Rotterdam chiar a prezis că această uniune va avea ca rezultat nașterea lui Antichrist!

În ciuda mediului tumultuos în care a avut loc această căsătorie controversată, legătura s-a dovedit a fi afectuoasă, iubitoare, roditoare, fidelă și trainică. Cei doi s-au mutat în noua lor casă, poreclită „Mănăstirea Neagră”, iar Katharina a inaugurat o „nouă” chemare care lipsise în Evul Mediu – aceea de soție de păstor.

Dimineața de după nuntă, Katharina și-a început noua vocație servind micul dejun prietenilor care participaseră la ceremonie în noaptea anterioară. Rolul Katharinei, ca soție a faimosului Reformator, mamă a șase copii biologici (și a mai multor orfani), și administrator al casei parohiale (o altă inovație a Reformei) și al proprietăților lor, a devenit un model pentru soțiile păstorilor protestanți din acea epocă.

Reformatorii au stabilit ferm acest rol ca o chemare vocațională înaltă, cu fundament biblic și teologic, și au conferit o nouă demnitate femeii creștine, incluzând munca domestică în slujirea Evangheliei, transformând astfel idealul femeii creștine din idealul medieval.

Dumnezeu, prezent în fiecare sarcină

Pentru Katharina, această chemare însemna să aibă grijă de Luther, să-i susțină munca și călătoriile, să-și crească copiii și să îndeplinească o varietate largă de sarcini legate de casa lor parohială. Ea a renovat mănăstirea augustiniană abandonată care le-a servit drept locuință; a găzduit oaspeții care ocupau cele patruzeci de camere; a servit mese pentru până la patruzeci de persoane în mod regulat și ospețe pentru mai mult de o sută; și a creat o gospodărie autosuficientă cumpărând și cultivând terenuri agricole pentru grădini, livezi și animale, pentru a asigura hrana familiei și a oaspeților — și de asemenea, făcea pâine, brânză și producea bere.

În conformitate cu viziunea Reformatorilor că toată viața este spirituală, Katharina nu făcea distincție între sarcinile „practice” și cele „spirituale”, ci își găsea energia zilnică în faptul că Îl slujea pe Dumnezeu în toate sarcinile. Implicarea ei în teologie era limitată la participarea la „discuțiile de la masă” pe care familia Luther le găzduia în casa lor. Știa suficientă latină și Scriptură încât să participe la dezbateri aprinse în timpul cinei, obicei pe care Luther, se pare, îl încuraja.

„Mă voi ține de Christos”

În 1542, Katharina și Luther au suferit pierderea fiicei lor de 13 ani, Magdalena, despre care Luther a scris: „Soția mea și cu mine ar trebui să-I mulțumim doar cu bucurie pentru o plecare atât de fericită și un sfârșit atât de binecuvântat [pentru Magdalena]… și totuși puterea iubirii noastre firești este atât de mare încât nu putem face acest lucru fără a plânge și a ne întrista în inimile noastre sau chiar fără a experimenta moartea noi înșine… Chiar și moartea lui Christos… nu poate lua aceasta cu totul, așa cum ar trebui.”

Această durere avea să fie egalată doar de durerea Katharinei la moartea lui Martin în 1546, pe care a descris-o într-una dintre puținele sale scrisori păstrate:

„Sunt cu adevărat atât de îndurerată încât nu pot exprima nimănui marea mea durere și nici nu știu cum sunt și cum mă simt. Nu pot nici să mănânc, nici să beau. Nici să dorm. Dacă aș fi avut… un imperiu, nu m-aș fi simțit atât de rău dacă l-aș fi pierdut, cum m-am simțit când Domnul nostru drag Dumnezeu mi l-a luat — și nu doar mie, ci întregii lumi — pe acest om drag și vrednic.”

Katharina și-a petrecut restul zilelor căutând sprijin de la foștii susținători ai lui Luther, în speranța de a întreține casa și copiii lor, până când a murit după ce a căzut dintr-un car, în decembrie 1552. Pe patul de moarte, ea a proclamat: „Mă voi ține de Christos cum se ține un scai de o haină groasă.”

Sursa originală: The Runaway Nun – https://www.desiringgod.org/articles/the-runaway-nun

Tradus cu permisiune – Translated with permission