Ziua 31 | Pionierii Reformei | Martin Luther (1483–1546) – Aici a stat el
Acum cinci sute de ani, curajul lui Martin Luther a declanșat Reforma, dar el nu a fost singur. Reforma a fost o mișcare a multor eroi, cunoscuți și necunoscuți, care au modelat istoria. Explorați colecția completă a articolelor noastre Pionierii reformei dar și cartea Pionierii credinței.
Una dintre marile redescoperiri ale Reformei — în special a lui Martin Luther — a fost că cuvântul lui Dumnezeu există sub forma unei cărți, Biblia. Luther a înțeles acest fapt puternic: Dumnezeu păstrează experiența mântuirii și a sfințeniei din generație în generație printr-o carte a revelației, nu printr-un episcop de la Roma.
Riscantă sub aspectul supraviețuirii, dar dătătoare de viață, Reforma a presupus respingerea papei și a conciliilor ca autoritate finală, infailibilă, a Bisericii. Adversarul lui Luther, Sylvester Prierias, a scris: „Cel ce nu acceptă doctrina Bisericii Romei și a pontifului Romei ca regulă infailibilă de credință, din care și Sfintele Scripturi își trag tăria și autoritatea, este un eretic” (Luther, 193). În mod firesc, Luther avea să fie exclus din Biserica Romano-Catolică. „Noutatea la Luther”, spune Heiko Oberman, „este noțiunea de ascultare absolută față de Scripturi împotriva oricărei autorități; fie papă, fie conciliu” (Luther, 204).
Această redescoperire a cuvântului lui Dumnezeu mai presus de toate puterile pământești l-a modelat pe Luther și întreaga Reformă. Dar drumul lui Luther către această redescoperire a fost unul anevoios, începând cu o furtună cu fulgere la vârsta de 21 de ani.
Călugărul înfricoșat
Pe 2 iulie 1505, în drum spre casă de la școala de drept, Luther a fost surprins de o furtună cu trăsnete și trăsnit la pământ. A strigat: „Ajută-mă, Sfântă Ana! Mă voi face călugăr.” Cincisprezece zile mai târziu, spre disperarea tatălui său, Luther a renunțat la studiile juridice și și-a ținut jurământul.
A bătut la poarta călugărilor augustinieni din Erfurt și i-a cerut starețului lor să-l primească în ordin. La 21 de ani, a devenit călugăr augustinian. La prima lui Liturghie, doi ani mai târziu, Luther a fost atât de copleșit de gândul la măreția lui Dumnezeu încât aproape a fugit. Starețul l-a convins să continue.
Dar acest incident de frică și cutremurare nu avea să fie unul izolat în viața lui Luther. Luther avea să-și amintească mai târziu despre acești ani: „Deși am trăit ca un călugăr fără prihană, simțeam că sunt un păcătos înaintea lui Dumnezeu, cu o conștiință extrem de tulburată. Nu puteam crede că El era îmblânzit prin slujirea pe care o făceam eu” (Selections, 12).
Luther nu s-a căsătorit decât douăzeci de ani mai târziu — cu Katharina von Bora, pe 13 iunie 1525 — ceea ce înseamnă că a trăit cu ispitele sexuale specifice unui bărbat necăsătorit până la 42 de ani. Dar „în mănăstire,” spunea el, „nu mă gândeam la femei, bani sau bunuri; în schimb, inima mea tremura și era neliniștită pentru că nu știam dacă Dumnezeu îmi va dărui harul Său.” Dorința lui mistuitoare era să cunoască fericirea favorii lui Dumnezeu. „Dacă aș putea crede că Dumnezeu nu este mânios pe mine,” spunea el, „aș sta în cap de bucurie.”
Vestea bună: Neprihănirea lui Dumnezeu
În 1509, superiorul său iubit, consilierul și prietenul său, Johannes von Staupitz, i-a permis lui Luther să înceapă să predea Biblia. Trei ani mai târziu, pe 19 octombrie 1512, la vârsta de 28 de ani, Luther a primit titlul de doctor în teologie, iar von Staupitz i-a încredințat catedra de teologie biblică la Universitatea din Wittenberg, pe care Luther a ocupat-o pentru tot restul vieții.
Pe măsură ce Luther se apuca de citit, studiat și predat Scriptura din limbile originale, conștiința lui tulburată fierbea — mai ales când se confrunta cu expresia „neprihănirea lui Dumnezeu” din Romani 1:16–17. Pentru Luther, „neprihănirea lui Dumnezeu” nu putea însemna decât un lucru: pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu asupra păcătoșilor. Expresia nu era pentru el o „evanghelie”; era o condamnare la moarte.
Dar apoi, într-o clipă, toată ura lui Luther față de neprihănirea lui Dumnezeu s-a transformat în iubire. Își amintește:
În cele din urmă, prin mila lui Dumnezeu, meditând zi și noapte, am luat aminte la contextul cuvintelor, anume: „În ea este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu, după cum este scris: «Cel neprihănit va trăi prin credință».”… Și acesta este înțelesul: neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită prin evanghelie, anume, neprihănirea pasivă cu care Dumnezeul milostiv ne îndreptățește prin credință, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință.”
Și concluzionează: „Aici am simțit că eram cu totul născut din nou și că intrasem în rai prin niște porți deschise.”
Ancorat în Carte
Luther nu era păstorul bisericii din Wittenberg, dar slujea predicând împreună cu prietenul său păstor, Johannes Bugenhagen. Mărturiile consemnate arată cât de devotat era predicării Scripturii. De exemplu, în anul 1522 a predicat 117 predici, în anul următor 137. În 1528, a predicat aproape 200 de ori, iar din 1529 avem 121 de predici. Deci, media în acești patru ani a fost de o predică la fiecare două zile și jumătate.
În următorii 28 de ani, Luther avea să predice mii de predici, să publice sute de broșuri și cărți, să îndure zeci de controverse și să ofere sfaturi nenumăraților cetățeni germani — toate pentru a răspândi vestea bună a neprihănirii lui Dumnezeu către un popor prins într-un sistem al meritelor proprii. Prin toate acestea, Luther a avut o singură armă cu care să salveze această evanghelie de la a fi vândută în piețele din Wittenberg — Scriptura. I-a alungat pe schimbătorii de bani — vânzătorii de indulgențe — cu biciul cuvântului lui Dumnezeu: Biblia.
Luther a spus cu forță răsunătoare în 1545, cu un an înainte să moară: „Să citească Sfânta Scriptură cel ce vrea să-L audă pe Dumnezeu vorbind.” Doar aici, în paginile Bibliei, Dumnezeu vorbește cu autoritate finală. Doar aici se află autoritatea decisivă. Doar de aici vine darul neprihănirii lui Dumnezeu pentru păcătoșii condamnați la iad.
A trăit ceea ce a predicat. A scris în 1533: „De câțiva ani încoace citesc în fiecare an Biblia de două ori. Dacă Biblia ar fi un copac mare și puternic și toate cuvintele ei ar fi crenguțe, am ciocănit în toate crenguțele, dornic să știu ce se află acolo și ce are de oferit” (What Luther Says, Vol. 1, 83). Oberman spune că Luther a păstrat această practică cel puțin zece ani (Luther, 173). Biblia a ajuns să însemne mai mult pentru Luther decât toți Părinții și comentatorii.
Aici a stat Luther și aici stăm și noi. Nu pe declarațiile papilor, nici pe deciziile conciliilor, nici pe vânturile opiniei populare, ci pe „acel cuvânt mai presus de toate puterile pământești” — cuvântul viu și veșnic al lui Dumnezeu.
Sursa originală: Here He Stood – https://www.desiringgod.org/articles/here-he-stood
Tradus cu permisiune – Translated with permission