„Botezul copiilor nu are temei” – De ce a demisionat primul rector al Universității Harvard?

Pe hârtie, Henry Dunster (1609–1659) era alegerea ideală pentru a deveni primul rector al primei instituții de învățământ superior din America. Fiind un „orientalist învățat”, vorbea fluent mai multe limbi¹. Educat la Cambridge sub îndrumarea unor teologi englezi precum John Preston și Thomas Goodwin, era un puritan între puritani. Când Dunster a ajuns în Cambridge, Massachusetts, în 1640, ca rector inaugural al Universității Harvard, visa la o „școală a profeților” în Lumea Nouă, modelată după cea din Vechiul Testament.

Pastorul său, Thomas Shepard, una dintre vocile de frunte împotriva lui Anne Hutchinson în procesul acesteia pentru erezie cu doar doi ani mai devreme, l-a descris pe Dunster drept „un om evlavios, harnic și potrivit pentru a învăța, și foarte potrivit pentru a pune temeliile treburilor domestice ale Colegiului; pe care Dumnezeu l-a onorat și binecuvântat mult.”² Aproape imediat după sosirea în Lumea Nouă, Dunster a început să pună aceste temelii. Cerințele curriculare pe care le-a stabilit în retorică, teologie și limbi străine au rămas relativ neschimbate în cea mai mare parte a secolului al XVII-lea³. Având un rol atât de esențial în experimentul puritan, Dunster a contribuit decisiv la modelarea viitorului Americii.

Prin urmare, atunci când Dunster a refuzat să-și boteze al patrulea copil la Biserica din Cambridge în iarna anului 1653, gestul său a făcut vâlvă. Omul însărcinat cu educația teologică a slujitorilor religioși din Noua Anglie își lipsise propriul copil de sacra „pecete a legământului.” Una dintre cele mai luminate și influente figuri ale Americii coloniale ajunsese, după cum spunea Cotton Mather, „încurcat în lațurile anabaptismului.”⁴

Într-o așa-zisă „republică evlavioasă” în care biserica și statul erau împletite, decizia lui Dunster nu era doar șocantă; era potențial catastrofală. Refuzul de a boteza un prunc submina ordinea publică. Astfel de opinii radicale ar fi fost poate acceptabile în Rhode Island sau chiar în Colonia Plymouth, dar nu în Golful Massachusetts. În ținutul puritanilor, acțiunea lui Dunster era echivalentă cu acțiunea rectorului Seminarului Teologic Baptist de Sud care ar stropi cu apă un nou-născut – dacă botezul pe baza mărturisirii personale ar fi fost legea statului.

Afiliație curajoasă

Într-adevăr, a te afilia public cu baptiștii în Noua Anglie a secolului al XVII-lea era un gest îndrăzneț, chiar curajos. În 1635, Roger Williams fusese alungat în colonia Rhode Island pentru că susținea puncte de vedere baptiste. În 1651, cu doar doi ani înainte ca Dunster să decidă să nu-și boteze copilul, un bărbat numit Obadiah Holmes din orașul Lynn a fost legat de un stâlp de pedeapsă în piața centrală din Boston și biciuit de treizeci de ori pentru că botezase mai mulți oameni. Întemnițarea lui Holmes și a celorlalți baptiști, John Clarke și John Crandall, în Boston a fost un punct de cotitură pentru Dunster.

Deși el însuși nu fusese niciodată botezat prin imersiune, Dunster fusese mereu oarecum sceptic în privința botezului pruncilor. Când s-a alăturat bisericii din Cambridge cu doisprezece ani înainte, mărturisise că vedea dovezi biblice pentru botezul prin scufundare. Cu toate acestea, a spus bisericii că, „întrucât există totuși ceva despre stropire în Scripturi, nu se va ofensa atunci când aceasta este practicată.”⁵ Conștiința lui Dunster era, în cele din urmă, legată de Biblie. Totuși, modul în care baptiștii erau tratați de puritani i-a deschis ochii din nou asupra relelor unei religii sponsorizate de stat.

Conducerea școlii s-a grăbit să-și reducă la tăcere rectorul iubit. Dacă Dunster putea să-și păstreze pentru sine obiecțiile față de botezul pruncilor, Harvard ar fi închis ochii. Dar, fiind un puritan autentic, Dunster nu putea aproba ceva ce nu găsea în Biblie. Nu după mult timp de la refuzul de a-și boteza copilul, blândul Dunster a hotărât că tăcerea lui durase destul. Pentru a-și declara vederile – și pentru a evita aparența că fusese redus la tăcere sub amenințarea concedierii – a ales cel mai public spațiu din societatea Noii Anglii: biserica.

„Botezul copiilor nu are temei”

Potrivit baptistului Isaac Backus, Dunster „a predicat cu îndrăzneală împotriva botezului pruncilor și în favoarea botezului credincioșilor, din amvonul bisericii din Cambridge, în 1653, la un an după ce domnii Clarke, Holmes și Crandal fuseseră întemnițați la Boston.”⁶ În predica sa, Dunster a atacat orice formă de botez întemeiată pe credința altuia. Într-un manuscris scris cam în aceeași perioadă, Dunster nota:

„Dacă statutul de membru al bisericii al părinților face ca și copiii lor să devină membri, atunci unul, odată primit, își face din primul-născut un membru al bisericii; apoi fiind excomunicat timp de 7 ani, presupunem că 4 copii devin nemembri; reprimit în al nouălea an, face ca al șaselea copil să devină membru. Arătați-mi unde a stipulat Christos un astfel de legământ.”⁷

Când Dunster a fost chemat în fața unei conferințe de pastori și bătrâni ai bisericii pentru a-și apăra convingerile, teza sa era foarte simplă: Soli visibiliter fideles sunt baptizendi („Numai credincioșii vizibili trebuie botezați”).

Pentru Dunster, chestiunea era despre autoritatea biblică. „Toată închinarea evanghelică instituită are o reglementare expresă în Scriptură,” a insistat el. „Dar botezul copiilor nu are o astfel de reglementare.” Bazându-se pe înțelegerea puritană a mântuirii, el a notat, de asemenea: „Dacă suntem altoiți în Christos prin credință personală, atunci nu sunt prin cea a părinților.”⁸ Botezul nu era doar o problemă de rânduială bisericească; avea consecințe potențial veșnice. După cum avea să spună mai târziu într-o scrisoare, adevăratul pericol al botezului copiilor era potențialul de a lipsi păcătoșii de „adevărata mângâiere din partea lui Christos și de datoria de a-I fi supuși.”⁹

Conferința nu a fost impresionată. Din perspectiva lor, rectorul căzuse într-o gravă „eroare.” Ca și cum nu era destul, Dunster a fost adus în fața Curții Generale a Massachusettsului. Datorită influenței sale semnificative asupra tineretului coloniei, opiniile sale despre botez deveniseră o chestiune civilă. A fost declarat „nesănătos în credință.” Dar Dunster nu a dat înapoi. Se pare că prețuia mai mult credincioșia față de Biblie decât prețuia locul de muncă. A scris mai târziu către Curtea din Comitatul Middlesex: „Am crezut atunci, și încă mai cred, că am spus adevărul în frica de Dumnezeu, și nu îndrăznesc să-l tăgăduiesc sau să mă abat de la el până ce Domnul nu mă va învăța altfel.”¹⁰

Demisie smerită

De fapt, Dunster a avut încă un moment de tip „Eu aici stau”. Într-o încercare disperată de a-l păstra pe rector, Harvard i-a comunicat lui Dunster că putea rămâne în funcție atât timp cât se abținea de la „impunerea” convingerilor sale asupra altora. Totuși, nici aceasta nu a fost suficientă pentru a-i schimba părerea. Dunster și-a depus oficial demisia și a predicat din nou la Biserica din Cambridge împotriva botezului pruncilor! Dintre cele cinci puncte ale sale, cel principal era că „subiecții botezului sunt credincioșii penitenți vizibili.” Ultimul punct era un avertisment și o prefigurare a așa-numitului „Legământ pe jumătate” (Halfway Covenant), care avea să trezească disprețul puritanilor de mai târziu, precum Jonathan Edwards: „Că pătrund în biserică astfel de coruperi, împotriva cărora fiecare creștin credincios trebuie să mărturisească.”¹¹

Dunster și-a dat demisia de la Harvard cu atâta umilință și demnitate, încât unii istorici s-au minunat de lipsa unei „controverse evidente” în tot episodul¹². Clericul căzut în dizgrație nu a provocat o dezbatere publică, iar Harvard a făcut mult pentru a ascunde rușinea. Ironic, în locul lui Dunster, Harvard l-a ales pe Charles Chauncy, un alt congregaționalist care credea în botezul prin imersiune. Însă, spre deosebire de Dunster, Chauncy a acceptat să păstreze tăcerea în privința convingerilor sale.

Fiind un paria în societatea puritană și primind puțin sprijin din partea Harvard pentru familia sa, Dunster s-a mutat în colonia vecină, mai tolerantă, Plymouth, unde a preluat o slujbă pastorală în biserica independentă din Scituate, la doar 45 km de Boston. După cum notează biograful său (și președinte baptist) Jeremiah Chaplin:

„Probabil că nu s-a identificat niciodată cu o biserică baptistă, dat fiind că în timpul vieții sale existau cu greu astfel de oportunități. Judecăm că a fost mulțumit, în împrejurările date, să rămână în părtășie cu frații săi independenți, atâta timp cât nu îi afectau libertatea de conștiință.”¹³

Prieten al baptiștilor

Fie că Dunster a fost baptist sau doar „baptist în teologie”, este greu de spus¹⁴. Dovezile sugerează că nu a fost niciodată botezat prin imersiune și nici excomunicat din biserica din Cambridge¹⁵. Cu toate acestea, baptiștii de pe ambele maluri ale Atlanticului îl prețuiau pe omul care sfidase establishmentul puritan.

Thomas Gould, primul pastor al Primei Biserici Baptiste din Boston, l-a numit pe Dunster prietenul său, determinându-l pe istoricul Chaplin să speculeze dacă Dunster nu s-ar fi alăturat Primei Biserici Baptiste, dacă ar fi trăit în 1665 (Dunster a murit în 1659)¹⁶. În iulie 1656, Dunster a primit și o scrisoare din partea baptiștilor irlandezi, care îl invitau să se mute în Irlanda cu familia sa, pentru ca „să aveți libertate deplină a conștiinței.”¹⁷ Până la urmă, Dunster a rămas în Plymouth, dovedind relațiile sale calde atât cu congregaționaliștii, cât și cu baptiștii.

Această combinație de convingere fermă și slujire conciliantă a fost moștenirea sa. Chiar și Cotton Mather, care nutrea puțină afecțiune pentru Roger Williams, l-a lăudat pe Dunster pentru că „și-a adus partea sa în locurile cerești.” „Dacă,” a scris Mather, „pentru creștinul care cântă psalmi pe pământ, Ioan Hrisostom a putut spune: «Tu ești în concert cu îngerii!», cu cât mai mult putem spune asta acum despre al nostru Dunster.”¹⁸

¹ Jeremiah Chaplin, Life of Henry Dunster, First President of Harvard College (Boston: James R. Osgood & Co., 1872), ix.

² Alexander Young, Chronicles of the First Planters of the Colony of Massachusetts Bay, from 1623 to 1636 (Boston: C.C. Little and J. Brown, 1846), 552–53.

³ Josiah Quincy, The History of Harvard University, vol. 1 (Cambridge: John Owen, 1840), 191.

⁴ Cotton Mather, Magnalia Christi Americana: Or, The Ecclesiastical History of New England, vol. 2 (Hartford, CT: Silas Andrus, 1820), 10.

⁵ Chaplin, Life of Henry Dunster, 55.

⁶ Isaac Backus, A History of New England with Particular Reference to the Denomination of Christians Called Baptists, vol. 2 (Newton, MA: The Backus Historical Society, 1871), 418.

⁷ Chaplin, Life of Henry Dunster, 114.

⁸ Chaplin, Life of Henry Dunster, 122.

⁹ Chaplin, Life of Henry Dunster, 123.

¹⁰ Chaplin, Life of Henry Dunster, 118.

¹¹ Chaplin, Life of Henry Dunster, 130–31.

¹² John G. Turner, They Knew They Were Pilgrims: Plymouth Colony and the Contest for American Liberty (New Haven: Yale University Press, 2020), 215.

¹³ Chaplin, Life of Henry Dunster, 204–5.

¹⁴ Vezi Obbie Tyler Todd, “Almost Baptists: Baptistic Pedobaptists in American History (1650–1950),” Journal for Baptist Theology & Ministry 20, no. 1 (Spring 2023): 19–30.

¹⁵ William G. McLoughlin, Soul Liberty: The Baptists’ Struggle in New England, 1630–1833 (Hanover, NH: Brown University Press, 1991), 21.

¹⁶ Chaplin, Life of Henry Dunster, 201.

¹⁷ Chaplin, Life of Henry Dunster, 215.

¹⁸ Chaplin, Life of Henry Dunster, 231–32. Cotton Mather a fost nepotul a două figuri marcante ale puritanismului din Massachusetts, Richard Mather și John Cotton. Tatăl său, Increase Mather, a fost rectorul Universității Harvard între 1681 și 1701.

Sursa originală: Paedobaptism Hath None – https://www.desiringgod.org/articles/paedobaptism-hath-none

Tradus cu permisiune – Translated with permission