Domnul Isus S-a odihnit în Sabatul cel din urmă

„A fost îngropat.” (1 Corinteni 15:4)

Toate cele patru Evanghelii redau îngroparea lui Isus în mod distinct și toate patru dezvăluie numele unui om pe care, altfel, nu l-am fi cunoscut niciodată — o figură fascinantă, despre care un proroc vestise cu aproximativ șapte sute de ani înainte.

Faptul că „a fost îngropat” ar putea părea evident și doar un detaliu minor, dar nu este nicidecum așa. Departe de a fi ceva evident, era cu totul neobișnuit ca trupul unui răstignit să fie onorat prin îngropare. Și departe de a fi un detaliu mărunt, îngroparea lui Isus poartă în sine o greutate tăcută, liniștită și în același timp zguduitoare pentru lume — atât de mare, încât îngroparea apare, atunci când apostolul Pavel rezumă Evanghelia,  ca o etapă distinctă: 

„Christos a murit pentru păcatele noastre… a fost îngropat… şi a înviat a treia zi.” (1 Corinteni 15:3–4)

Îngroparea lui Christos cel răstignit nu este doar cea mai importantă îngropare care a avut loc vreodată. Însăși existența îngropării, de-a lungul întregii istorii omenești, își găsește rostul aici: Dumnezeu-Omul se ridică din nou din pământ, purtând viața lumii noi, care a fost nădejdea poporului legământului lui Dumnezeu încă din zilele părintelui nostru Avraam. Învierea lui Isus avea să fie cea dintâi din marea Înviere care va veni peste toți copiii lui Dumnezeu, peste toți aceia ale căror păcate le-a acoperit și a căror fericire veșnică a cumpărat-o prin lucrarea măreață a zilei de vineri.

Este limpede că nu a existat niciodată o moarte mai însemnată. Și, dintre toate învierile care vor veni, nu va exista niciuna mai însemnată. Iar în Sâmbăta Mare, zăbovim pe puntea dintre cele două glorii, gloria zilei de Vinerii și gloria zilei de Duminică.

Disputa cu privire la trup

Pentru evrei, Dumnezeul lui Avraam promitea, în cadrul legământului, învierea — restaurarea, într-o zi, la viața trupească de dincolo de prima moarte. În așteptarea acestei învieri, ei refuzau să-și ardă morții sau să-i lase pe cei dragi pradă păsărilor. În schimb, își asumau osteneala și cheltuiala suplimentară a îngropării lor, tocmai pentru a păstra trupul care avea, într-o zi, să învie. Iudeii aveau chiar și poruncă dumnezeiască să-și îngroape toți morții — inclusiv pe cei condamnați la moarte — înainte de lăsarea nopții:

„Dacă se va omorî un om care a săvârșit o nelegiuire vrednică de pedeapsa morţii şi l-ai spânzura de un lemn, trupul lui mort să nu rămână peste noapte pe lemn, ci să-l îngropi în aceeaşi zi.” (Deuteronomul 21:22–23)

Romanii din secolul întâi, dimpotrivă, nu împărtășeau „nădejdea lui Israel” cu privire la învierea trupească. Pentru ei era ceva firesc să lase cadavrele pe cruci vreme de zile întregi și apoi să arunce morții în grămezi de gunoaie și să îi ardă.

În Vinerea Mare, nici iudeii și nici neamurile nu au recunoscut că, sub ochii lor, Christos „ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13), însă fiecare își urma propriile obiceiuri, iar Roma deținea puterea.

În acest punct de tensiune își face apariția un om al cărui nume îl cunoaștem numai datorită acestui uimitor act de curaj și de nădejde.

Intră în scenă „omul bogat”

Puține nume, în afară de Ioan Botezătorul și de cei doisprezece ucenici ai lui Isus, sunt menționate în cele patru Evanghelii. Dar și mai remarcabil este faptul că acest om bogat, altminteri necunoscut, este profețit în mod expres de Isaia în una dintre cele mai pătrunzătoare prorocii ale sale.

Prorocul vestise cu șapte sute de ani înainte nu doar despre un rob suferind, ci și despre condițiile tulburătoare ale morții lui. Printre ele:

„Groapa Lui a fost pusă între cei răi

şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat…” (Isaia 53:9)

„Cei răi” este plural, dar „cel bogat” este singular. Acest Rob suferind, spunea Isaia, avea într-un fel să moară împreună cu cei răi, și totuși să fie pus în mormânt „cu cel bogat”.

Matei îl introduce ca fiind „un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care şi el era ucenic al lui Isus” (Matei 27:57), deși încă nu pe față (Ioan 19:38). Luca ne spune: „Era sfetnic şi om bun şi evlavios, care nu luase parte la sfatul şi hotărârea celorlalţi. El aştepta Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 23:50–51).

Se pare că acest Iosif avea influența și curajul de a face ceea ce, pentru familia și ucenicii unui om răstignit pentru răzvrătire, ar fi părut o nebunie: să ceară de la un guvernator roman trupul celui executat. Până acum, Iosif fusese un ucenic ascuns. Dar la moartea lui Isus, Iosif își găsește curajul, după cum observă D.A. Carson, „ca și cum slăbiciunea lui anterioară ar fi fost rușinată de criza crucii”.

Pilat, spre surprinderea tuturor, îi aprobă cererea — o concesie modestă într-o execuție despre care știa că fusese nedreaptă.

Mântuitorul lui în locul lui

Ieșind din umbră pentru a-L îngropa pe Isus, apare un alt membru al Sinedriului, Nicodim, cel care odinioară venise la Isus noaptea (Ioan 3:1–2). Împreună, el și Iosif, cu toți slujitorii pe care bogăția lor îi putea pune la dispoziție, duc trupul rece al Domnului și îl pregătesc pentru îngropare. Iar Iosif însuși, într-un remarcabil act de lepădare de sine, oferă propriul său mormânt nou, săpat în stâncă, aflat într-o grădină din apropiere, chiar în afara zidurilor Ierusalimului.

Cât a fost în viață, Fiul omului nu a avut unde-Și pleca capul. Acum, în moarte, se ridică un răscumpărător care-I cinstește trupul și-L așază într-un mormânt vrednic, unde chiar și un om bogat s-ar fi putut odihni. Iosif îi cedează propriul său loc de îngropare Aceluia care, avea să afle foarte curând, murise tocmai ca să-l răscumpere pe el.

După grozăviile sfâșietoare ale Vinerii Mari, o licărire de nădejde începe să se arate celor care pot vedea dincolo de suspine. A existat deja o speranță slabă atunci când soldații nu I-au zdrobit fluierele picioarelor. Acum aveau înainte această uimitoare și neașteptată mângâiere: un mormânt într-o grădină — neașteptat, desigur, pentru ucenicii Lui, dar nu și pentru Isaia.

Așadar, chiar și în acest sabat sfânt — ultimul înainte ca noul veac să înceapă — pe când trupul lui Isus se odihnește în pace, mersul lucrurilor începe să se schimbe. Cel mai mare Om care a trăit vreodată este mort. Dar chiar și acum, în această zi, nădejdea învierii lui Israel rămâne vie, iar această moarte este tocmai ceea ce pecetluiește vechea nădejde a învierii.

Îngroparea poate că le-a părut o mângâiere prea mică urmașilor Lui zdrobiți. Dar ei încă nu știau cât de curând din această sămânță avea să răsară viața nepieritoare a nădejdii învierii.

Sursa originală: He Rested On The Final Sabbath – https://www.desiringgod.org/articles/he-rested-on-the-final-sabbath

Tradus cu permisiune – Translated with permission