Fericirile: chemarea Regelui la bucurie deplină
Imaginează-ți următoarea scenă: pe un câmp verde din Franța, două armate stau față în față. Trupele franceze se întind ca nisipul mării, bine echipate, bine hrănite, deplin încrezătoare într-o victorie aproape sigură. Dincolo de câmpul de la Azincourt, forțele engleze alcătuiesc o adunare pestriță: departe de casă, înfometate, depășite numeric. Dacă o pisică ar provoca un leu la luptă, șansele ar fi asemănătoare. Au nevoie disperată de curaj, sunt sărace în duh.
Totuși, pe acest câmp de luptă celebru apare un rege, care mânuiește cuvintele mai eficient decât orice sabie. El schimbă cu totul felul în care trupele sale încercate se văd pe ele însele, felicitându-le pentru poziția lor privilegiată. Shakespeare ne permite să îl ascultăm pe Henric al V-lea, „oglinda tuturor regilor creștini”, cum își încurajează oamenii:
Astăzi este Sfântul Crispin. Cel care va supraviețui și se va întoarce teafăr acasă, va sta drept când va fi pomenită această zi și își va aminti cu mândrie faptele sale de vitejie. Această întâmplare va fi povestită de părinți copiilor și sărbătoarea lui Crispin nu va mai trece niciodată neobservată, până se va sfârși lumea. Noi care stăm astăzi aici, vom fi amintiți pentru totdeauna. Noi, cei puțini, noi, cei fericiți, noi, ceata de frați. Iar nobilii din Anglia, care acum stau în paturi, se vor socoti blestemați că n-au fost aici. (Henry V, 4.3.40–60)
În acest discurs, Henric al V-lea declară că oamenii lui — oamenii lui flămânzi, săraci, batjocoriți, persecutați — sunt cei cu adevărat fericiți. În pofida oricărei aparențe contrare, ei trăiesc viața bună, fiindcă se află în prima linie alături de regele lor. Dacă cei bogați ar avea ochi să vadă, i-ar invidia pe acești frați binecuvântați. Cei comozi s-ar numi pe ei înșiși blestemați.
Această nouă perspectivă aprinde foc în trupele lui Henric. Ei înfruntă cu bucurie primejdiile și lipsurile — iar, istoria ne arată că răsplata lor este mare în final.
Ferice de ei
Cu o mie cinci sute de ani înainte ca Henric al V-lea să stea pe acel câmp din Franța, un alt Rege a pășit pe un câmp cu totul diferit. Acest Rege nu purta coroană și nu comanda nicio armată. Și totuși, Se afla în mijlocul unei lupte, al unui conflict care avea să hotărască viitorul nu doar al Franței și Angliei, ci al tuturor lucrurilor. În jurul acestui Rege se afla un grup pestriț, bărbați și femei apăsați, care, asemenea trupelor lui Henric, aveau nevoie să vadă realitatea. Aveau nevoie să știe că, în ciuda aprecierilor lumii, ei se numără printre acei puțini fericiți. Și astfel, acest Rege Își deschide gura și rostește „Predica de pe Munte”.
În acest discurs, Regele Isus răstoarnă așteptările noastre. El întoarce cu susul în jos viziunea lumii despre viața bună. Prin repetarea de nouă ori a expresiei „Ferice de”, Christos ne prezintă fericirea împărăției.
Profetul-Rege suprem
Deși învățătura lui Isus din Matei 5–7 este adesea numită o predică, aceste cuvinte seamănă mai mult cu discursul lui Henric al V-lea de pe câmpul de luptă decât cu predica unui păstor de la amvon. Cea mai mare diferență — și cea mai evidentă — este că Cel care vorbește este Isus, Profetul-Rege suprem.
Mulți comentatori au remarcat faptul că Matei Îl prezintă în mod intenționat pe Isus ca pe un Moise mai bun, un proroc nou și autoritar al Domnului. După cum Moise a ieșit din Egipt, a trecut Marea Roșie, a fost pus la încercare în pustie, s-a suit pe munte și a transmis poporului Cuvântul lui Dumnezeu, tot astfel Matei Îl înfățișează pe Isus urmând același tipar. El iese din Egipt (Matei 2:14–15), Se coboară în apele botezului (3:13–17) și iese biruitor din ispitirea din pustie (4:1–11). Apoi „S-a suit pe un munte” (5:1). Această expresie apare doar de trei ori în traducerea greacă a Vechiului Testament, și de fiecare dată îl descrie pe Moise urcând pe Sinai (Exodul 19:3; 24:18; 34:4). Matei vrea să vedem că vorbele rostite de Isus pe munte sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu transmise prin gura prorocului Său desăvârșit, mai mare decât Moise (Matei 7:28–29).
Mai puțin evident, dar poate mai important, Matei Îl prezintă pe Isus drept Rege. În acest discurs, Isus amintește împărăția Sa de opt ori. Începe prin a proclama cine poate intra în ea (5:3) și încheie prin a declara cine va fi exclus (7:21–23). Și rostește toate aceste cuvinte cu o autoritate împărătească ce-i uimește pe ascultătorii Lui (7:28–29).
Poate cel mai minunat lucru este că Isus nu doar reia Legea Vechiului Testament, ci o și împlinește. În cartea sa despre portretul lui Isus în Evanghelia după Matei, Patrick Schreiner explică ce înseamnă aceasta:
Regii aveau obligația de a fi întrupări vii ale legii, care să arate prin învățătură și exemplu ce înseamnă să urmezi legea. Cum merge regele, așa merge și națiunea. Isus este Regele davidic care devine legea vie. (Matthew, Disciple and Scribe, 104)
Christos este un rege care predică pe vârful muntelui și tâlcuiește voia lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Schreiner conchide: „Predica de pe Munte este discursul Regelui” (104).
În Predica de pe Munte, Isus atinge punctul culminant al tradiției profeților și, în același timp, vorbește cu toată autoritatea lui Dumnezeu. Așadar, cum caută acest Profet-Rege să-Și însuflețească auditoriul conflictual?
Noi, cei puțini, noi, cei fericiți
Asemenea lui Henric al V-lea, Isus face apel la dorința înnăscută a omului după fericire. Regele ne spune unde găsim ceea ce dorim cu toții. Te-ai putea întreba, „unde vorbește Isus despre fericire în aceste versete?”. Prin cuvântul ferice. Un motiv pentru care nu suntem loviți de filosofia radicală a fericirii propusă de Isus este că cei mai mulți dintre noi nu mai știm ce înseamnă „ferice”. Pentru majoritatea oamenilor moderni, acest cuvânt este fie un jargon creștin lipsit de sens, fie material bun pentru autocolante și etichete online. Însă cititorii de altădată înțelegeau ce îndeamnă acest cuvânt.
„Ferice” este traducerea cuvântului grecesc makarios, pe care majoritatea dicționarelor îl redau prin „fericit”. Când Biblia a fost tradusă pentru prima dată în engleză, „blessed” (binecuvântat cu referire la termenul „ferice”) și „happy” (fericit) erau sinonime interschimbabile. (De aceea, cea mai veche definiție din Oxford English Dictionary pentru „blessed” este „bucurându-se de fericire supremă; fericit, norocos”.) Din acest motiv, această parte a discursului lui Isus este adesea numită Beatitudinile, de la latinescul beatus, care înseamnă „fericit”.
Prin folosirea cuvântului makarios, Isus duce la împlinire lunga linie a înțelepciunii biblice privitoare la viața bună. Makarios traduce termenul ebraic asher, „un cuvânt bogat, care se referă la o stare de bine și la sentimentele de bucurie și satisfacție care o însoțesc” (Mark Futato, Interpreting the Psalms, 66).
Psalmii și Proverbele folosesc în mod repetat acest cuvânt pentru a ne spune cine sunt cei cu adevărat fericiți (de exemplu, Psalmul 1; Proverbele 3:13). Bruce Waltke rezumă sensul lui asher în Vechiul Testament (și, prin urmare, al lui makarios în Noul Testament):
Înțelepții rezervă această exclamație laudativă pentru oamenii care trăiesc viața în forma ei optimă, așa cum a intenționat Creatorul… Cuvintele acestea nu conferă binecuvântare … ci, mai degrabă, prezintă pe cineva ca pe un model vrednic de invidiat și de imitat. (The Book of Proverbs: Chapters 1–15, 256)
La fel ca înțelepții Vechiului Testament și ca Henric al V-lea, cuvintele lui Isus reprezintă deopotrivă o proclamație și o invitație. El nimicește ideea că fericirea este doar o chestiune de circumstanțe. A fi fericit, potrivit Regelui nostru, înseamnă a trăi viața bună și a cunoaște emoțiile care o însoțesc — în ciuda faptului că ești asediat, sărac și persecutat. Înseamnă să te bucuri de stare de bine înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. În esență, Isus declară:
„O, fericirea de a fi creștin! … O, bucuria deplină de a-L cunoaște pe Isus Christos ca Stăpân, Mântuitor și Domn!” Însăși forma fericirilor exprimă vibrația plină de bucurie și veselia luminoasă a vieții creștine. În lumina fericirilor, un creștinism copleșit de posomorâre este de neconceput. (William Barclay, The New Daily Study Bible, 1:102)
Invitați în bucurie
Isus ne cheamă în această bucurie a împărăției, în această „veselie luminoasă”, în această viziune a vieții bune. Asemenea lui Henric al V-lea, Isus îi cheamă pe cetățenii împărăției Sale — o ceată pestriță, fără îndoială — la o fericire grea de conceput, la o bucurie care nu se lasă clătinată de vânturile sănătății și bolii, ale bogăției și sărăciei, ale prosperității și nenorocirii. Am căpătat fericire și satisfacția de a sta în prima linie alături de Regele nostru. O bucurie care poartă cicatrici și duce cruci. O stare de fericire care înfruntă primejdii și lipsuri.
În Fericiri, Regele ne cheamă la bucurie deplină. El îi socotește pe cei ce-L urmează printre acei puțini fericiți. Ne invită să intrăm într-o ceată veselă de frați și surori întinsă peste timp și spațiu, înrădăcinată în veșnicie. Cine ar îndrăzni să se împotrivească unei asemenea fericiri nebiruite?
Sursa originală: The Beatitudes: Our Kinds Call To All Joy – https://www.desiringgod.org/articles/the-beatitudes-our-kings-call-to-all-joy
Tradus cu permisiune – Translated with permission