El umple lipsurile noastre
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor.” (Matei 5:3)
Sărăcia în duh este drumul care duce la bogățiile lui Isus. Cine s-ar fi așteptat la așa ceva?
Când citesc Evangheliile, am adesea impresia că lui Isus Îi place să învețe prin paradoxuri. El răstoarnă intenționat așteptările omenești. Ce început de predică neobișnuit: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5:3). Chiar așa? Fericiți sunt cei smeriți? Împliniți sunt cei goi? Bucuroși sunt cei întristați? La prima vedere, parcă nu are nicio noimă.
Când aud expresia „săraci în duh”, mă gândesc la tot ceea ce nu vreau să fiu: descurajat, apăsat, slăbit, lipsit de vlagă, fără nădejde, blocat, doborât. Cum ar putea tocmai astfel de stări să fie poarta de intrare în Împărăția lui Dumnezeu, în acea domnie glorioasă în care totul este drept, bun și armonios?
Și totuși, exact asta urmărește Isus: să ne facă să nu trecem superficial peste cuvintele Lui, ci să stăruim asupra lor până când încep să ne vorbească. Apoi, asemenea unei încărcături care explodează la timpul potrivit, cuvintele Lui se aprind înăuntrul nostru. Asta voia să spună! Aceste paradoxuri sunt adevărate. Drumul în sus trece prin vale. Golul lăuntric poate ajunge, într-un mod tainic, să ne conducă spre belșugul cerului.
A fi „sărac în duh” înseamnă să recunoști că depinzi întru totul de Dumnezeu chiar și pentru a putea sta în picioare. Prima Fericire ne încredințează că Isus transformă smerenia sinceră într-o viață care înflorește.
Exemple de săraci în duh fericiți
Ca să prindă rădăcini în noi acest adevăr paradoxal, merită să ne oprim la întâlnirile pe care Isus le-a avut cu oameni zdrobiți, oameni cu adevărat săraci în duh.
În Marcu 5:21–43 sunt istorisite două vindecări legate una de alta într-un singur episod. Mai întâi îl întâlnim pe Iair, fruntașul sinagogii, sfâșiat de durere pentru fiica lui care se stingea. Apoi apare o femeie fără nume, slăbită de ani întregi din pricina unei scurgeri de sânge. Amândoi vin înaintea lui Isus cu poveri trupești apăsătoare. Amândoi au acea sărăcie a sufletului prin care se revarsă belșugul Împărăției. Și, făcând aceasta, amândoi dau pe față credința aceea mare care îi leagă, în chip mântuitor, de Isus.
Nevoia lor apăsătoare
Scena începe când Isus Se întoarce cu corabia pe țărmul Mării Galileei. Imediat, o mare mulțime se adună în jurul Lui. Printre oameni își croiește drum spre Isus un om priceput și respectat, cel care răspundea de slujbele sinagogii din locul acela. Vine Iair cu trufie? Se apropie de Isus plin de importanță, așa cum făceau atâția conducători religioși, gata să-I pretindă lucruri? Nu. El cade cu fața la pământ la picioarele lui Christos. Ia poziția omului care cere totul și nu revendică nimic. Renunță la rangul lui și cere, cu grabă și smerenie, un dar de la Isus.
Cuvintele lui Iair demască un tată cuprins până în adâncul ființei de iubire pentru fiica lui de doisprezece ani, aflată în pragul morții. Sensul cuvintelor lui din versetul 23 poate fi redat astfel: „Fetița mea se apropie de sfârșit.” Cu alte cuvinte: „Își trage ultima suflare. Moartea a întins deja mâna și pare că a apucat-o.” În ceea ce-I cere apoi lui Isus nu se află nici urmă de mândrie. Aproape că-i auzi glasul: „Vino, Te rog. Pune-Ți mâinile peste ea, ca să fie scăpată din primejdia aceasta. Atingerea Ta o va face bine. În loc să fie înghițită de moarte, va apuca iarăși viața. Te rog.”
În nenumărate feluri și de nenumărate ori, nevoile noastre ne destramă iluzia că ne descurcăm singuri. Când ne aflăm în astfel de situații, ce facem? Ne încăpățânăm și ne umplem de mândrie sau asemenea lui Iair, primim binecuvântarea de a fi săraci în duh, înțelegând că tocmai aceasta este calea spre Mântuitorul nostru?
Isus pornește spre casa lui Iair, iar mulțimea merge după El. Pe acest drum, încă o persoană își face loc prin îmbulzeală. Marcu descrie nu doar boala ei trupească, ci și sărăcia sufletească născută din această pierdere continuă de sânge. Femeia aceasta cheltuise tot ce avusese, de-a lungul anilor, pe tratamente și doctori. Marcu spune, cu o reținere care ascunde multă durere, că „suferise mult de la mulţi doctori” (versetul 26). Nu numai că nu fusese vindecată, dar ajunsese și mai rău. Fără îndoială se întrebase de multe ori dacă se va mai vindeca vreodată. Dată fiind situația ei, ne putem imagina cât de adânc i se lipise de suflet cuvântul care îi definea starea religioasă: necurată. Nevrednică de atingerea altora. O femeie de ocolit.
Ne identificăm atât de ușor ea atunci când ne amintim de momentele în care viața parcă se scurge din noi și începem să ne pierdem speranța că vom mai trăi vreodată pe deplin. Încrederea ni se face țăndări, iar ceasta ajunge să ni se pară identitatea noastră.
Plinătatea Împărăției Lui
Când orice nădejde omenească se dovedește zadarnică, în această femeie se aprinde credința în clipa în care Îl vede pe Isus. Este convinsă că o singură atingere din partea Lui o poate vindeca. Nici măcar nu are nevoie de atingerea directă a pielii Lui. E de ajuns să se atingă de haina Lui. Femeia aceasta are o părere atât de mică despre puterea ei și una atât de mare despre puterea lui Christos.
Nu putem decât să-i admirăm sinceritatea atunci când iese în față după ce Isus întreabă: „Cine s-a atins de hainele Mele?” (versetul 30). Ca și Iair, cade și ea înaintea Lui. Mărturisește că ea, cea necurată, L-a atins și, după rânduiala religioasă, L-ar fi putut întina. El ar fi putut să se mânie. Dar Isus o binecuvântează pe această femeie săracă în duh cu niște cuvinte care prețuiesc și mai mult decât vindecarea trupului: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (versetul 34). Isus o iubește așa cum Iair își iubește fiica. O primește în familia Lui. Ea se poate întoarce la părtășia cu Dumnezeu și la comuniunea poporului Său. Credința îndrăzneață izvorâtă dintr-o nevoie smerită a adus răscumpărare în toate domeniile vieții ei. Împărăția cerurilor se revarsă asupra celor săraci în duh.
Din pricina acestei opriri, când Isus a ajuns la casa lui Iair, fetița era deja moartă. Vecinii spun pe un ton rece că nu mai are rost să fie adus acest Învățător. Dar Isus îi spune simplu lui Iair: „Nu te teme, crede numai!” (versetul 36). Fără îndoială, prin mintea lui Iair a trecut gândul că totul a fost zadarnic. Ar fi putut să-L trimită pe Isus înapoi și să meargă să se alăture jelitorilor, însă el Îl conduce pe Isus la patul copilei. Iair se încrede în Domnul Isus până la capăt, chiar în timp ce jelitorii Îl iau în râs. Apoi Christos o apucă pe fetiță de mână și o ridică!
„Eu nu pot, dar Isus poate”
Atât Iair, cât și femeia cu scurgerea de sânge ne arată că a fi „sărac în duh” poate însemna, de fapt, a fi plin de credință. Isus prețuiește această încredere smerită. Poziția aceea lăuntrică care spune „eu nu pot, dar Isus poate” deschide poarta prin care belșugul Împărăției se revarsă în viețile noastre pământești. În loc să fie autosuficienți, acești oameni renunță la sprijinirea pe sine. Nevoia lor apăsătoare ajunge să fie, în cele din urmă, un dar.
Noi nu am alege niciodată să trecem prin situațiile prin care au trecut ei. Și totuși, sunt convins că, dacă i-am putea întreba acum, Iair și femeia vindecată ne-ar spune că nu ar schimba acele ceasuri, acele zile și chiar acei ani de nevoie pentru nimic din univers. Sărăcia în duh i-a dus la Isus. Cererea lor cu inima și cu mâinile deschise a arătat că se abandonaseră în brațul lui Christos. Numai El putea umple golul din inimile lor — și numai după ce ei au fost conștienți de existența acestui gol.
Nu ar trebui și noi să renunțăm la mândrie și să aducem înaintea lui Dumnezeu tocmai acele împrejurări în care nu mai avem nicio soluție? Putem și noi să ne aruncăm cu toată încrederea în brațele Lui și apoi să așteptăm răspunsul lui Isus. Sărăcia în duh rămâne și astăzi drumul care duce la bogățiile lui Isus.
Sursa originală: He Fills Our Nothing With Everything – https://www.desiringgod.org/articles/he-fills-our-nothing-with-everything
Tradus cu permisiune – Translated with permission