Nimeni nu-mi cunoaște durerea
Câtă mândrie se poate ascunde în suferință?
Una dintre cele mai bune prietene și-a pierdut ambii părinți în urma sinuciderii. Tatăl ei a murit când aceasta era adolescentă iar mama ei a trecut la cele veșnice doar în urmă cu ceva timp. Am rămas blocată și fără cuvinte atunci când mi-a povestit despre felul în care a murit mama ei. Cum poate cineva îndura o astfel de pierdere?
Eram sigură că vorbele mele i-ar fi fost neadecvate și nefolositoare, dar cu toate acestea, prietena mea a continuat să mă sune, cerându-mi sfatul, dându-mi voie să o slujesc. Ea, cu smerenie mi-a împărtășit atât durerea cât și zbaterile ei. Mi-a mărturisit mânia pe care a avut-o vizavi de vorbele nesimțite al neamurilor ei și mi-a cerut să mă rog pentru ea. Când mi-a spus că discuțiile noastre au ajutat-o, am devenit conștientă de cât de rar îi las pe oameni să intre și să cunoască propria mea suferință. Am presupus de multe ori că, dacă ei nu au trecut prin ceea ce am trecut eu, nu vor fi în stare să înțeleagă.
În loc să-i invit pe alții și să-i fac parte la durerea și plânsul meu, de multe ori i-am alungat. Am simțit un vag sentiment de auto-neprihănire, fiind atât de încrezătoare că nimeni nu-mi mai poate vorbi în viață, în afară de însuși Dumnezeu. Am ajuns să resping experiențele altora, chiar și mângâierile ce le primeam din partea prietenilor, pentru că nu se puteau raporta pe deplin la suferința mea.
Tentația de a te izola
Chiar înainte de moartea fiului meu, împreună cu soțul trecusem printr-o luptă maritală semnificativă care s-a împletit cu durerea mea. Din această conjunctură am ieșit murdărită și încurcată, așa că existau părți din durerea mea pe care simțeam că nu le pot împărtăși altora, așa că eram sigură că nimeni nu putea ști ce simțeam. M-am retras din părtășia comună, ezitând să împărtășesc profund cu ceilalți viața mea – mă simțeam prea vulnerabilă pentru a mă expune atât de mult. În plus, mi se părea că eram mai puternică și mai spirituală atunci când nu-i lăsam pe oameni să intre în viața mea.
În mod inconștient, atitudinea mea mi-a intensificat durerea, făcându-mă să tai un mijloc important al harului și al mântuirii lui Dumnezeu: oamenii Lui. Durerea mea m-a izolat, ducându-mă ca într-un fel de depozit tăcut în care m-am simțit obligată (sau poate îndreptățită) să mă descurc singură cu lupta mea. Am spus că m-am săturat să aud banalități, dar, de fapt, m-am săturat să aud orice. M-am închis față de toată lumea și nimeni nu a mai îndrăznit să intre.Această tentație de a ne izola, de a ne îndepărta de comunitate, presupunând că nimeni nu ne poate ajuta, este comună în suferință. Așadar, cum luptăm împotriva acestei tentații ale mândriei – de a crede că nimeni nu ne înțelege și, prin urmare, nimeni nu ne poate ajuta?
Durerea, pierderea și păcatul
Ca cineva care m-am confruntat cu diferite tipuri de pierderi, am văzut de mai multe ori această ispită a mândriei și izolării. Durerea, la fel ca și păcatul, a avut o modalitate de a-mi împietri inima și de a mă orbi față de nevoia mea reală.
Când am rămas doar părinte singur, și pe deasupra mă confruntam și cu o dizabilitate fizică semnificativă, eram mai puțin preocupată de nevoia de a fi scoasă din păcatul meu, cât să fiu lăudată pentru credința mea. De fapt, m-am văzut ca o victimă neprihănită în toate lucrurile care aveau legătură cu suferința mea. Totuși, chiar și cei lăudați de Dumnezeu pentru neprihănirea lor nu au fost fără păcat, pentru că toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). De exemplu, în timp ce Iov era un om neprihănit, suferința lui l-a smerit și s-a pocăit în țărână și cenuşă pentru că a vorbit cu mândrie despre ceea ce nu știa (Iov 42:5–6).
Nu m-am gândit niciodată în mod serios la faptul că propriul meu păcat are vreo legătură cu suferința mea, până când n-am auzit-o pe Joni Eareckson Tada împărtășind despre modul în care durerea și pierderea au lucrat sfințirea ei. Ea a paralizat în urma unui accident în timp ce făcea scufundări la vârsta de 17 ani și a vorbit adesea despre modul în care Dumnezeu a schimbat-o, transformându-i firea cândva acră și neplăcută, în măsura în care se supunea zilnic lui Isus. Cei mai mulți dintre noi s-ar aștepta, sau cel puțin ne-am scuza, ca un tetraplegic să aibă o atitudine iritabilă, dar Joni era hotărâtă să-L lase pe Dumnezeu să-i folosească dizabilitatea pentru a-i modela caracterul. Ea scrie în Lost and Found [Pierdută dar Găsită],
Mi-era rușine de starea mea de amărăciune și de spiritul meu cârtitor. Nu vreau să fiu așa, Doamne, m-am rugat. Dacă e să mă gândesc serios la mine, atunci trebuie să scap de acele păcate și de multe altele. (28)
Problema mea cea mai mare
Am ajuns să văd, ca și Joni, că indiferent de ceea ce-mi provoacă suferință, cea mai mare problemă a mea de pe pământ este păcatul meu. Când Isus l-a vindecat pe paralitic, El i-a iertat mai întâi păcatele pentru că, la fel ca și noi, avea nevoie de o vindecare mult mai mare decât doar de o stare fizică restaurată (Luca 5:17–26). Nevoia noastră cea mai profundă este să devenim drepți înaintea lui Dumnezeu, să fim scăpați din păcatul nostru – iar suferința ne poate ajuta să vedem asta. Suferința ne dezvăluie adesea păcatul așa cum este, arătându-ne nevoia de harul lui Dumnezeu.
Adesea diminețile îmi notez gânduri în jurnalul personal, reflectând la ziua anterioară și la reacțiile mele. Pe măsură ce scriu, pot vedea tipare – deseori povestesc cum m-au enervat oamenii sau m-au rănit, trecând cu vederea răspunsurile mele lipsite de har.
Într-o dimineață, scriam cu înverșunare despre cât de neînțeleasă m-am simțit când am citit: „Dragostea este răbdătoare și plină de bunătate; dragostea nu invidiază și nu se laudă; nu este arogantă, nu se comportă indecent. Nu își urmărește propriile interese; nu este iritabilă, nu este supărătoare” (1 Corinteni 13:4–5). Am stat acolo, condamnată, când mi-am dat seama că aceste cuvinte mi se aplicau mie în mod direct. Eram lipsită de răbdare, lipsită de bunătate, ușor de iritat și total lipsit de iubire când oamenii încercau să mă ajute.
Unul dintre cele mai crude lucruri pe care le face Satan în suferința noastră este să ne convingă că nu trebuie să fim smulși din păcat, ci mai degrabă să fim înțeleși, apreciați și lăsați în pace.
Atunci când un membru suferă
Satan dă târcoale, căutând să ne devoreze (1 Petru 5:8). Lui îi place să folosească suferința, convingându-ne că durerea poate fi o scuză atunci când răspunsurile noastre sunt lipsite de generozitate; că durerea nu poate lucra sfințirea noastră; că și-așa alți oameni nu pot și nu ne vor putea înțelege.
Așadar, noi încuiem ușile când oamenii bat. Noi ridicăm ziduri care ne proclamă autosuficiența. Le spunem tuturor că vrem să fim lăsați în pace. Puțini sunt suficient de curajoși și continuă să bată la ușă sau să ne cheme de peste zid. Unii s-ar putea să se simtă din ce în ce mai inadecvați să ne mai slujească, de teamă că s-ar putea să spună ceva ce nouă ni se va părea nepotrivit și vor fi îngrijorați de modul în care s-ar putea să le răspundem. Așa că ei vor sta departe, fără să vrea să ne jignească sau să presupună – și astfel noi ne despărțim de mijloacele harului pe care Dumnezeu le oferă în comunitate.
Cum putem să avem parte de harul comunității? Trebuie să-i lăsăm pe oameni să intre în viața noastră. Mai mult decât atât, trebuie să îi invităm pe oameni să intre, fiind noi înșine dispuși să le oferim har atunci când se vor simți incomozi și nesiguri, când nu ne vor putea satisface toate nevoile și, probabil, s-ar putea să ne înțeleagă greșit. Am fost chemați să fim trupul lui Hristos, ceea ce înseamnă că fiecare parte are propriul rol de jucat. Nu ne așteptăm ca un genunchi să aibă aceeași perspectivă sau experiențe ca un ochi, dar ne așteptăm ca fiecare parte să lucreze împreună. Poate că frații și surorile noastre nu au trecut prin aceleași experiențe ca și noi, dar avem încredere că Isus ne va încuraja prin ei într-un mod unic și semnificativ.
Mângâiere pentru fiecare nenorocire
Știm că numai Dumnezeu poartă de grijă nevoilor noastre și doar El ne poate înțelege în mod perfect. El merge cu noi prin valea cea mai întunecată (Psalmul 23:4), vede toate zvârcolirile și lacrimile noastre (Psalmul 56:8) și știe tot ce gândim și spunem (Psalmul 139:1–4). Putem avea încredere în El numai în măsura în care ne îndreptăm înspre comunitatea spirituală în care ne-a așezat.
Cu siguranță, aceia care au trecut prin pierderi similare cu ale noastre pot avea o perspectivă și o experiență unică de împărtășit, dar și alți credincioși ne pot sluji. Cei care au fost mângâiați de Dumnezeu în suferința lor pot mângâia pe alți credincioși în „orice suferință” cu mângâierea pe care au primit-o ei de la Dumnezeu (2 Corinteni 1:3–4). Orice suferință implică faptul că, dacă am primit vreodată mângâierea lui Dumnezeu în suferință, putem folosi acea experiență pentru a-i mângâia pe alții, deoarece Dumnezeu este sursa adevăratei mângâieri. Domnul dă înțelepciune celor care o cer (Iacov 1:5), exact pentru momentul acela de față (Matei 10:19), astfel încât chiar și cei care nu au trecut printr-o pierdere pot spune cuvinte din partea Duhului. Și aceste cuvinte modelate de Duhul Domnului aduc cea mai profundă și mai durabilă mângâiere dintre toate.
Când trecem prin suferință, avem tendința să ne retragem în interior și să ne izolăm pentru a ne proteja de dureri ulterioare. Satana profită de acest instinct, și ne convinge că nu mai avem nevoie de nimeni altcineva și că ceilalți nu vor face decât să adauge la durerea nostră în loc să o atenueze. El vrea să ne simțim singuri și neprihăniți în durerea noastră. Totuși, pe măsură ce ne sprijinim pe Dumnezeu și poporul Său, Domnul ne poate transforma în slujitori umili, sfințiți și modelați de propria suferință.
Sursa originală: No One Knows My Pain – https://www.desiringgod.org/articles/no-one-knows-my-pain
Tradus cu permisiune – Translated with permission