Măcar dacă aș fi știut de ce…
Am contractat poliomielita la mult timp după ce se presupune că a fost eradicată. Medicul mi-a diagnosticat greșit simptomele pentru că nu mai văzuse niciodată poliomielită. Iar diagnosticul greșit a dus la o paralizie generalizată. Cu o copilărie petrecută în mare parte în spitale, marcată de operații dureroase.
Peste treizeci de ani mai târziu, fiul meu cel mic a murit pentru că medicul înlocuitor nu era familiarizat cu afecțiunea sa cardiacă. Doctorul i-a oprit medicamentația care îi salva de fapt viața. În două zile, fiul meu a murit.
Cum aș fi putut împăca aceste pierderi? Au fost de nedescris. Evitabile. Neașteptate. Și în fața unor astfel de catastrofe, întrebarea mea firească a fost “De ce?“. De ce s-a întâmplat asta? Dacă Dumnezeu deținea controlul, de ce a permis acest lucru? De ce nu a oprit-o? De ce? De ce? De ce nu l-a oprit?
Această întrebare m-a bântuit ani de zile.
Acea explicație evazivă
“Dacă am putea vedea ceea ce vede Dumnezeu, am fi uimiți. În tărâmurile cerești se petrec mult mai multe lucruri decât putem noi înțelege.”
Eram convinsă că, dacă aș fi avut o explicație pentru încercările mele, dacă aș fi putut înțelege scopurile lui Dumnezeu cu ele, dacă aș fi avut pur și simplu un motiv, atunci aș fi putut să-mi accept pierderile cu o altă atitudine. Și i-am auzit pe nenumărați alții spunând același lucru: dacă ar fi știut de ce, ar fi putut merge mai departe.
„A ști de ce” pare să fie cheia înșelătoare care ne va debloca cumva toată durerea. Cheia care va aduce claritate și pace. Libertatea.
Să nu știi de ce, să fii nevoit să te încrezi în Dumnezeu într-o situație fără sens – când lumea pare că a explodat și noi rămânem să adunăm fragmentele sparte ale vieții noastre – pare imposibil.
Încrede-te în El când treci prin întuneric
Dumnezeu ne cere inimaginabilul. Să avem încredere în El în întuneric. Să-i acceptăm voia atunci când nu înțelegem. Să ne supunem suveranității sale în mijlocul incertitudinii. Să credem că are un scop atunci când nimic nu are sens. Oricât de de neconceput ar fi, Dumnezeu continuă să-mi ceară să am încredere în El.
Această invitație nu este ceea ce îmi doresc. Eu vreau să înțeleg. Eu vreau să văd. Eu vreau să mi se ceară părerea și să fiu de acord. Dar pentru a accepta invitația lui Dumnezeu este nevoie de credință, pe care o posed în mare măsură atunci când nu sunt în cuptor. Dar această credință se clatină atunci când flăcările mă învăluie și visele mele se destramă.
Moartea fiului meu, sănătatea mea șubredă, căsnicia mea distrusă – fiecare a adus agonii inexprimabile. După fiecare pierdere, m-am hotărât să mă încred în Dumnezeu în mod implicit, dar noile pierderi aduceau inevitabil noi dureri și readuceau la suprafață vechile întrebări. Doamne Tu ești bun? Mă iubești? De ce se întâmplă acest lucru?
De fiecare dată a fost nevoie de timp pentru a ajunge la locul de eliberare și încredere. Dar, pe măsură ce am văzut cum întrebările mele nu făceau decât să-mi alimenteze agitația, am renunțat în cele din urmă la cererea mea de a înțelege. Și, în mod paradoxal, această renunțare a fost cea care deținea cheia pe care o căutam. Această încredere, acceptare, supunere și credință este ceea ce m-a transformat în toată perioada durerii mele.
Adevărata libertate constă în a avea încredere în Dumnezeu
Faptul că am renunțat la cererile mele de a înțelege totul, a fost un proces. Dar renunțarea m-a eliberat.
Deși am crezut că libertatea se va găsi în răspunsuri, adevărata libertate a fost de fapt găsită în capitulare. Nu aveam nevoie să înțeleg. Nu trebuia să aibă sens pentru mine. Nu aveam nevoie să înțeleg detaliile. Trebuia doar să mă încred în Dumnezeu. Să am încredere în El, pentru că El este infinit mai înțelept, mai iubitor și cu un scop mai precis decât mine.
“S-ar putea să nu știm niciodată de ce trecem prin încercări. Dar Dumnezeu are întotdeauna un motiv pentru suferința noastră – 10.000 de motive.”
El are un motiv pentru durerea mea. Multe motive. Chiar și atunci când nu știu să numesc nici măcar unul. John Piper spunea: “Dumnezeu face întotdeauna 10.000 de lucruri în viața ta, iar tu poți fi conștient doar de vreo trei dintre ele“. Putem vedea câteva lucruri pe care le face Dumnezeu, sau unul ori două moduri în care El ne răscumpără durerea, dar nu vom vedea niciodată imaginea completă pe pământ. Adesea, tot ceea ce putem vedea este pierderea noastră.
Dar dacă am putea vedea ceea ce vede Dumnezeu, am fi uimiți. În tărâmurile cerești se întâmplă mult mai multe lucruri decât putem înțelege noi.
Întâlnirea cu Dumnezeu în mijlocul suferinței
Cartea lui Iov ne oferă o privire unică în această lume nevăzută. Noi, cititorii, suntem duși în culisele sălii tronului lui Dumnezeu. Suntem la curent cu o mare parte din ceea ce Iov nu poate înțelege despre tragedia sa.
Răspunsul inițial al lui Iov la încercările sale inimaginabile a fost acceptarea și închinarea. Dar, pe măsură ce zilele și săptămânile se scurgeau fără nicio ușurare, Iov a început să se certe cu Dumnezeu, să se plângă de situația sa, să se întrebe de ce viața sa a fost distrusă în ciuda credincioșiei sale.
Apoi, Iov L-a întâlnit personal pe Dumnezeu. Și, din nou, răspunsul său a fost acceptarea și închinarea. Acum Iov nu mai avea nevoie să știe. S-a căit în praf și cenușă pentru că L-a pus la îndoială pe Dumnezeu. Pentru că L-a acuzat pe Dumnezeu de nedreptate. Pentru că a cerut un răspuns.
Iov a învățat că Domnul avea un scop. Dumnezeu demonstrase fără echivoc că toate acțiunile sale erau intenționate. De la a determina cât de departe putea merge oceanul, până la a porunci dimineșii, tot ceea ce Dumnezeu supraveghea era perfect orchestrat. Nimic din întreaga creație nu era întâmplător sau nu scăpa de ochiul Său vigilent.
“Deși am crezut că libertatea se va găsi în răspunsuri, adevărata libertate a fost de fapt găsită în predarea completă.”
După ce Dumnezeu i-a dezvăluit lui Iov puterea Sa incredibilă, Iov a declarat: “Ştiu că Tu poţi face orice lucru şi că nimic nu poate împiedica planurile Tale” (Iov 42:2). Dar, în mod remarcabil, Iov nu avea nicio idee despre care era acel scop. Dumnezeu nu i-a dat lui Iov nicio explicație pentru suferința sa. În schimb, Domnul i-a demonstrat înțelepciunea și puterea Sa absolută. Iar acest lucru a fost suficient pentru Iov.
“Dumnezeu nu se apără“, spunea Ron Deal despre Iov, “ci doar se definește. Și cumva, în acest răspuns, credința lui Iov este transformată“. Deal continuă spunând: “Suferința l-a invitat pe Iov să-L “vadă” pe Dumnezeu într-un mod în care nu-L mai văzuse până atunci… . . . Iov a învățat că poate avea încredere în Dumnezeu cu lucrurile din această viață pe care nu va avea niciodată privilegiul de a le înțelege.”
Și așa este și cu noi.
Răspunsul este Dumnezeu
Pe măsură ce ne încredem în Dumnezeu referitor la lucrurile din viață pe care s-ar putea să nu le înțelegem niciodată, suntem transformați. S-ar putea să nu știm niciodată de ce trecem prin încercări. Dar ne putem consola știind că există întotdeauna un motiv pentru suferința noastră – 10.000 de motive. Motive care sunt mai mari și mai magnifice decât orice ne putem imagina.
Într-o zi, credința noastră va fi ca vederea și vom vedea toate scopurile glorioase ale lui Dumnezeu în încercările noastre. Dar deocamdată, în timp ce așteptăm, trebuie să avem încredere în El.
Există întotdeauna un “de ce” pentru durerea noastră. S-ar putea să nu-l înțelegem niciodată în această viață, dar asta putem ști: Pe măsură ce Îi predăm întrebările noastre lui Dumnezeu, El ne va răspunde cu nimic mai puțin decât El însuși.
Sursa originală: If I Only Knew Why– https://www.desiringgod.org/articles/if-i-only-knew-why
Tradus cu permisiune – Translated with permission