Când Dumnezeu face minunea pe care nici nu i-am cerut-o
În copilărie, nenumărate operații. Ani de zile stați prin spitale. Hărțuire verbală și fizică (bullying) din partea colegilor de clasă. Multiple pierderi de sarcini ca tânără soție. Moartea neașteptată a unui copil. O boală progresivă debilitantă. Experimentarea unor dureri sfâșietoare. Trădare. Un soț care a plecat și m-a lăsat.
Dacă ar fi fost după mine, mi-aș fi scris povestea altfel. Nici una dintre aceste fraze nu ar fi fost inclusă. Fiecare rând reprezintă ceva extrem de greu. O sfâșiere lăuntrică. Chiar că o viață schimbată.
Dar acum, în retrospectivă, nu aș șterge nici măcar un rând.
Sincer, doar în retrospectivă pot face o afirmație atât de îndrăzneață. Prin toate acele evenimente devastatoare, l-am implorat pe Dumnezeu să mă elibereze. Să-mi salveze copilul, să dea timpul înapoi și să nu mă îmbolnăvesc, să-mi aducă soțul înapoi. Dar de fiecare dată, Dumnezeu a spus nu.
Altceva în loc de izbăvire
În viață nu este vorba de a obține ceea ce vreau. Este vorba despre faptul că Dumnezeu îmi dă ceea ce am nevoie cu disperare: El însuși.”
„Nu„, nu era răspunsul pe care mi-l doream. Căutam răspunsuri miraculoase la rugăciuni, o revenire la normalitate, o ușurare a durerilor. Voiam genul de har care să mă elibereze de circumstanțele mele.
Dumnezeu, în mila Sa, mi-a oferit harul Său care susținere.
Inițial, l-am respins ca și cum ar fi fost insuficient. Am vrut izbăvirea, nu susținerea. Am vrut ca durerea să înceteze, nu să fiu susținută prin durere. Eram exact ca și copiii lui Israel care s-au bucurat de harul eliberator al lui Dumnezeu în despărțirea Mării Roșii, dar s-au plâns cu amărăciune de harul Său care i-a susținut prin furnizarea manei.
Cu fiecare durere de inimă îmi doream o minune ca la Marea Roșie. Un miracol care să uimească lumea, să mă răsplătească pentru credincioșia mea, să-mi facă viața glorioasă. Nu am vrut mană.
Dar Dumnezeu știa mult mai bine. În fiecare zi a continuat să pună mană înaintea mea. La început, am bombănit. Mi se părea că mana e ca un fel de o a doua variantă pentru viața mea, așa că mă zbăteam pentru a ajunge la prima variantă, cea pe care o tânjeam.
Nu era ospățul pe care mi-l imaginam. Parcă era fără gust și monotonă. Dar, după o vreme, am început să gust mana, să o îmbrățișez și să-i savurez dulceața.
De departe o lucrare mult mai adâncă
Această mană, acest har susținător, este ceea ce m-a ținut în viață. M-a înviat atunci când eram slabă. Alteori m-a îngenuncheat. Și, spre deosebire de harul izbăvitor care, odată primit, m-ar împins fără să vreau spre o mai mare independență față de Dumnezeu, harul care susține m-a ținut legată de El. Am avut nevoie de el în fiecare zi. La fel ca mana, era nou în fiecare dimineață.
„Am o bucurie inexplicabilă nu în circumstanțele mele, ci în Dumnezeul care se îngrijește cu atâta ardoare de mine.”
Dumnezeu m-a izbăvit și mi-a răspuns la unele rugăciuni cu „da-uri” răsunătoare, în moduri uluitoare, supranaturale. Mă uit la ele cu recunoștință și uimire. Cu toate acestea, după ce am primit răspuns la acele rugăciuni, m-am întors la viața mea de zi cu zi, de cele mai multe ori mai puțin dependentă de Dumnezeu. În schimb răspunsurile de tipul „nu” sau „așteaptă„, și cele la care s-a răspuns în grade imperceptibile de-a lungul timpului, au făcut o lucrare mult mai profundă în sufletul meu. Ele m-au ținut conectată de Cel care dăruiește și nu de darurile Sale. M-au forțat să Îl caut. Și, căutându-L, am descoperit profunzimea părtășiei cu El.
În mijlocul durerii mele cele mai profunde, în întuneric, prezența lui Dumnezeu a fost inconfundabilă.
Prin lupte chinuitoare, El îmi vorbește. El mă mângâie prin Cuvântul Său. El îmi șoptește în întuneric, în timp ce stau trează pe perna mea pătată de lacrimi. Îmi cântă cântece frumoase despre dragostea Lui.
Bucuria de-a primi mana Sa
La început, vreau doar ca agonia să dispară. Nu mă pot bucura deloc de momentul prin care trec. Nu mă bucur absolut deloc.
Dar, pe măsură ce mă agăț de Dumnezeu și de promisiunile Sale, El mă susține. La început, e foarte greu să ai bucurie. Da, am câteva străfulgerări de încântare, dar sunt în mare parte lente și treptate.
Dar odată cu trecerea timpului, realizez că am o bucurie inexplicabilă – nu bazată pe circumstanțele mele, ci e în Dumnezeul care se îngrijește atât de înflăcărat de mine.
Mâncatul zilnic al manei, uneori fadă, uneori nedorită, îmi produce o bucurie dincolo de cele mai nebunești închipuiri ce le-aș putea avea.
„În mijlocul celor mai profunde dureri, în întuneric, prezența lui Dumnezeu a fost inconfundabilă.„
Am descoperit că această bucurie, care se naște adesea din suferință, nu-mi poate fi niciodată luată; ea doar se îmbogățește cu timpul. Circumstanțele mele nu o pot diminua. Ea produce roade de durată, cum ar fi rezistența, caracterul și speranța. Mă atrage spre Dumnezeu în moduri uluitoare. Obține o greutate de glorie care este dincolo de orice comparație.
Încă mă rog cu tărie pentru izbăvire, pentru multe lucruri pe care îmi doresc să le văd schimbate, atât în viața mea, cât și în lume. Așa este. Este biblic. Trebuie să aducem cererile noastre înaintea lui Dumnezeu.
Dar oricât de mult aș tânji după izbăvire, după harul eliberator, văd binecuvântarea rafinată a harului susținător. În viață nu este vorba despre a obține ceea ce vreau eu; este vorba despre faptul că Dumnezeu îmi dă ceea ce am cu disperată nevoie: El însuși.
Sursa originală: When God Does The Miracle We Didn’t Ask For – https://www.desiringgod.org/articles/when-god-does-the-miracle-we-didnt-ask-for
Tradus cu permisiune – Translated with permission