Cel mai mare dar este Însăși Dumnezeu
Cum ne întâmpină El în momentele de suferință?
„Să nu mă înțelegi greșit, dar noi ne-am rugat înainte de nașterea copiilor noștri și toți s-au născut sănătoși.”
Nici nu mai știam cum ar fi trebuit să înțeleg asta. Tocmai îi spuneam unei noi cunoștințe că fiul nostru cel mic, Paul, murise cu câțiva ani în urmă, după ce suferisem deja trei pierderi de sarcină dificile. M-am simțit judecată. Potrivit acestei persoane care îmi vorbea, moartea lui Paul și pierderile de sarcină ar fi putut fi ușor prevenite. Ar fi fost simplu. Dar noi, cică nu ne-am rugat suficient. Neglijasem să ne facem partea noastră. Pe scurt, noi eram de vină.
Această atitudine nu era ceva nou pentru mine. Simțisem acest amestec de judecată și presiune din ziua în care am aflat de problema cardiacă a lui Paul, la patru luni de sarcină. Prietenii îngrijorați se raliaseră în jurul meu, asigurându-mă de vindecarea fiului meu nenăscut. „Roagă-te, crezând că vei primi”, m-au îndemnat din Iacov 5:15-16, „și el va fi vindecat”.
Așa că m-am rugat. Am postit. Am recitat rugăciuni stabilite. Am citit cărți despre vindecare. Mi-am rugat prietenii să se roage. L-am implorat pe Dumnezeu. Am făcut tot ce știam să fac.
Am presupus că rugăciunile mele vor fi eficiente. Știam că Dumnezeu era capabil să facă chiar mai mult decât cerusem eu. Iar eu fusesem credincioasă. Am predat materia Studiul biblic. Am dat zeciuială. Cu siguranță că Dumnezeu va face ceea ce îmi doream.
Dar câteva luni mai târziu, stând lângă pătuțul gol al lui Paul, aveam mai multe întrebări decât răspunsuri. Cu ce am greșit? De ce viața mea credincioasă nu avea ca rezultat binecuvântarea? Eram eu de vină? Sau era Dumnezeu?
Planul vieții mele a început să se clatine
Nimic nu avea sens. Și în lunile care au urmat, m-am dedicat teologiei. Am vrut să Îl înțeleg pe acest Dumnezeu pe care pretindeam că Îl venerez, dar pe care nu Îl puteam înțelege. În timp ce Dumnezeu mă mângâia cu bunăvoință prin prezența Sa, eu încă aveam întrebări fără răspuns.
„Cel mai bun dar pe care Dumnezeu ți-l poate oferi nu este sănătatea, prosperitatea sau fericirea în această lume, ci mai mult din El însuși.”
Pe măsură ce mi-am examinat așteptările, mi-am dat seama că am presupus în mod inconștient că viața va fi liniară. Trăiam ca și cum binecuvântările lui Dumnezeu ar fi depins de credincioșia mea și ca și cum necazurile ar fi fost rezultatul eșecurilor mele. Așadar, dacă eu îmi îndeplineam partea mea de relație, Dumnezeu cu siguranță și-o îndeplinea pe a lui. Dacă nu, ce rost avea să mă supun lui Dumnezeu.
Tim Keller, în cartea sa The Prodigal God (Dumnezeul risipitor), vorbește despre această așteptare subtilă, dar periculoasă. El scrie: „Dacă, la fel ca fratele mai mare, cauți să-L controlezi pe Dumnezeu prin ascultarea ta, atunci toată moralitatea ta este doar o modalitate de a te folosi de Dumnezeu pentru a-L face să-ți dea lucrurile din viață pe care le dorești cu adevărat.„
Mi-e rușine să recunosc cât de mult mă descrie această afirmație. Moralitatea mea era puțin mai mult decât o modalitate de a mă folosi de Dumnezeu pentru a obține lucrurile pe care mi le doream în viață. Rugăciunea era, în esență, un talisman de noroc, o modalitate de a-mi controla mediul înconjurător pentru a putea trăi o viață fericită și fără dureri. Dumnezeu trebuia să fie băiatul meu cosmic ce onorează comenzi, gata să-mi îndeplinească orice cerere. Acesta era un aranjament de afaceri, un plan de viață care a început să mi se clatine, și nu un legământ cu Dumnezeul Atotputernic.
Valoarea Sa infinit superioară
Această binecuvântare se găsește adesea în suferință. Când comorile mele se dezintegrează în fața mea, când trăiesc cu durere și dorințe neîmplinite, când visele mele sunt spulberate iremediabil, încep să tânjesc după ceva mai durabil. Acolo Îl găsesc pe Isus și îmi dau seama că El este mai valoros, mai prețios, mai împlinitor decât orice îmi poate oferi. Doar El este comoara supremă. Dacă-L cunosc pe El atunci merită să sufăr, să trăiesc și să mor pentru El.
„Dumnezeu nu urmărește o mediocritatea confortabilă„.
În lumina măreției lui Christos, văd prostia de a presupune că pot câștiga favoarea lui Dumnezeu prin faptele mele bune. Toată neprihănirea pe care mi-am creat-o eu însumi este ca o cârpă murdară, iar tot ceea ce mi s-a dat este har pur. O parte din acest har nu îmi dă tot ceea ce cer. Nu știu ce este mai bine pentru mine. Vreau răspunsuri ușoare, să completez spațiile goale, predictibilitate fără durere. Vreau o viață ca la carte.
Dar Dumnezeu nu urmărește o mediocritate confortabilă. Măiestria Sa artistică este de neegalat. El creează capodopere. Dumnezeu pensulează culori neașteptate pe pânza vieții mele, spune „nu” atunci când eu implor „da„, își oferă prezența atunci când eu vreau cadourile Lui – pentru că are un plan mult mai mare pentru mine…un plan care Îl glorifică și îmi aduce o încântare veșnică.
Dumnezeu nu-mi îndeplinește toate cererile chiar și atunci când mă rog cu credință. Dar El promite să mă satisfacă cu dragostea lui de nezdruncinată în timp ce trece cu mine prin fiecare încercare. Iar în lumina valorii Sale infinit superioare, acesta este un dar mult mai mare.
Sursa originală: The Greatest Gift Is God Himself – https://www.desiringgod.org/articles/the-greatest-gift-is-god-himself
Tradus cu permisiune – Translated with permission