Este suferința mea fără rost?

Cu câteva săptămâni în urmă, m-am întâlnit cu o prietenă care crede că, deși Dumnezeu se apropie de noi în încercările noastre, oamenii suferă adesea în moduri pe care Dumnezeu nu le-a intenționat niciodată. Dumnezeu reacționează la suferința noastră, dar nu o provoacă niciodată.

Pentru ea, viziunea calvinistă potrivit căreia Dumnezeu a rânduit toată suferința noastră este inumană. Ea o vede ca fiind complet contrară caracterului iubitor al lui Dumnezeu – în cel mai bun caz, dureroasă și în cel mai rău caz răzbunătoare. Personal, nu aș putea să fiu de acord.

Perspectiva teologiei reformată mi-a oferit o speranță dătătoare de viață în urma unei suferințe de nedescris. Înțeleg că sună crud să spun că Dumnezeu a vrut moartea fiului meu cel mic. Dar a crede că fiul meu a murit împotriva voinței lui Dumnezeu este mult mai rău. Asta ar însemna că Dumnezeu nu deține controlul, că răul poate învinge în cele din urmă, iar viitorul meu este incert. Mai mult, ar însemna că moartea fiului meu a fost întâmplătoare. Fără sens. Fără scop.

Sincer, nu-mi pot imagina un scenariu mai deprimant. Ca o persoană care a îndurat adversități, cea mai mare alinare a mea este să știu că Dumnezeu este suveran. El a rânduit toate încercările mele și, prin urmare, suferința mea are un scop.

Ultimul cuvânt

Scopul.

Acest singur cuvânt schimbă totul. Mă mângâie atunci când durerea mă învăluie și când întunericul este cel mai apropiat prieten al meu. Dumnezeu nu se bucură de suferința mea, ci plânge cu mine, așa cum a făcut în Ioan 11. Dar lacrimile Lui nu sunt tot ceea ce îmi oferă. El îmi dă speranță și siguranța că suferința mea nu este în zadar. Așa cum Isus a plâns cu Maria înainte de a-l învia pe Lazăr (Ioan 11:32-35), Domnul plânge cu mine, știind că îmi va răscumpăra suferința.

“Este reconfortant să știu că tot ceea ce trimite Dumnezeu este cel mai bun lucru posibil pentru mine. Nimic nu poate deraia planul Său.“

După cum spune Joni Eareckson Tada: “Fiecare suferință pe care o gustăm se va dovedi într-o zi a fi fost cel mai bun lucru posibil care ni s-ar fi putut întâmpla. Îi vom mulțumi la nesfârșit lui Dumnezeu în ceruri pentru încercările pe care ni le-a trimis aici.“

Este reconfortant să știu că tot ceea ce trimite Dumnezeu este cel mai bun lucru posibil pentru mine. Nimic nu poate deraia planul Său. Nici un păcat, nici un accident, nici o nenorocire. Satana nu are ultimul cuvânt în ceea ce privește suferința mea. Dumnezeu îl are. El a decretat totul și va folosi totul. După cum vedem în cartea lui Iov, Dumnezeu nu reacționează la agenda lui Satana – ci Dumnezeu deține controlul asupra tuturor lucrurilor.

Mâna bună a lui Dumnezeu

Această perspectivă asupra suferinței este cea care m-a condus la Christos. M-am născut în India și am contractat poliomielita la vârsta de trei luni. Am suferit numeroase operații și am fost chinuită pe tot parcursul școlii primare din cauza handicapului meu, ceea ce m-a făcut să fiu furioasă și cu un gust amar față de Dumnezeu, îndoindu-mă de însăși existența Lui. Nu puteam înțelege cum un Dumnezeu iubitor putea lăsa să se întâmple așa ceva.

Dar, la vârsta de 16 ani, am deschis Biblia la Ioan 9, unde ucenicii se întrebau al cui păcat a cauzat starea orbului. Isus a explicat că orbirea lui nu avea nicio legătură cu păcatul. Necazul lui a fost dat pentru ca “lucrările lui Dumnezeu să se arate în el” (Ioan 9:3). Acest pasaj m-a marcat profund. La fel cum Dumnezeu avea un scop în suferința orbului, Dumnezeu mi-a arătat că și în suferința mea exista un scop. Ambele erau pentru gloria lui Dumnezeu. Amărăciunea mea s-a dizolvat când am realizat că Dumnezeul universului mă alesese pentru a-Și manifesta gloria. Deși am văzut scopul lui Dumnezeu în faptul că am contractat poliomielita, nu am crezut că toate încercările mele au fost trimise de El. Unele încercări se simțeau ca și cum ar fi venit de la diavol. Dar, decenii mai târziu, am auzit o predică a lui John Piper care mi-a reorientat radical înțelegerea mea cu privire la mâna lui Dumnezeu în necazurile noastre.

El l-a citat pe Charles Spurgeon, care s-a luptat cu depresia toată viața și a murit de gută și de boala Bright la vârsta de 57 de ani. Spurgeon a spus: “Pentru mine ar fi o experiență foarte dură și încercată să mă gândesc că am o suferință pe care Dumnezeu nu mi-a trimis-o niciodată, că paharul amar nu a fost niciodată umplut de mâna Lui, că încercările mele nu au fost niciodată măsurate de El și că nici nu mi-au fost trimise de El prin aranjarea greutății și cantității lor”.

La fel e și cu suferința ta

“Satana nu are ultimul cuvânt în ceea ce privește suferința mea. Dumnezeu îl are.”

Dumnezeu cântărește fiecare amănunt al suferinței mele. Nici un fir de păr nu cade de pe capul meu în afara voinței Sale. Această asigurare m-a susținut în timp ce am rezistat la apariția sindromului post-polio și la abandonul soțului meu. Deși am avut inima frântă din cauza amândurora, știam că Dumnezeu le va folosi în cele din urmă pentru binele meu și pentru gloria Sa.

Nu voi ști niciodată tot ceea ce face Dumnezeu în încercările mele, dar am văzut că mi-a rafinat caracterul, m-a apropiat mai mult de El și mi-a permis să slujesc altora prin suferințele mele. Și mă rog din toată inima ca prin suferința mea, lucrările lui Dumnezeu să fie arătate în viața mea.

Bucuria mea cea mai mare este că suferința mea are un scop. Și a ta are. Toată gloria să fie numai a lui Dumnezeu.

Sursa originală: Is My Suffering Meaningless? – https://www.desiringgod.org/articles/is-my-suffering-meaningless

Tradus cu permisiune – Translated with permission