Ieslea – Un semn pentru cei ce suferă
Am ciobit farfuria de porțelan a unui prieten în timp ce mă chinuiam să o pun pe tejghea. Brațele îmi cedează și nu prea mai pot să estimez ce pot și ce nu pot face. Am vrut să ajut la curățenie, să fac lucrurile mai ușoare, dar în schimb am înrăutățit lucrurile.
După aceea, am intrat într-o spirală descendentă, regretând că am mers la ea acasă în primul rând. Când mi-am predat viața lui Christos, am simțit că mă va folosi. Dar mă așteptam să slujesc din puterile mele. Nu din slăbiciunile mele. Este greu să slujești atunci când te simți nepotrivit.
În mijlocul dezamăgirilor mele, am început să citesc relatările despre Nașterea Domnului, încercând să-mi imaginez cum se simțea Maria.
Pentru Maria, a-L purta pe Fiul lui Dumnezeu a fost costisitoare. Nimeni nu ar fi crezut-o că era fecioară. Sarcina ei premaritală a fost scandaloasă, aducând rușine tuturor celor afectați. Cu toate acestea, Dumnezeu o chemase la asta. Îi încredințase sarcina de a purta pe Fiul Său prețios, care avea să domnească peste poporul Său și peste toate națiunile, pentru totdeauna.
Maria primise o onoare incredibilă. Așa că s-ar fi putut aștepta să se întâmple ceva notabil înainte de nașterea lui Isus. La nașterea regilor pământești era mult alai și fanfară. Cu cât mai mult la Fiul lui Dumnezeu?
Ieslea – loc de alimentare a animalelor
Așa că Maria poate că s-a simțit descurajată în timp ce se chinuia, în ultimele etape ale sarcinii, să ajungă la Betleem, la aproximativ 130 de km distanță. Fără nimeni care să o ajute în afară de Iosif, logodnicul ei. Biblia nu menționează că ea avea nici măcar măgarul pe care ne place să ni-l imaginăm călare.
Unde era familia lui Iosif? Trebuie să fi mers și ei la Betleem pentru recensământ, dar nu par să fi însoțit tânărul cuplu. Maria și Iosif nu au fost bineveniți alături de restul familiei sale? Tot ceea ce ni se spune este că cei doi au mers împreună fără să aibă unde să doarmă decât într-un grajd.
Și în timp ce Îl aducea pe lume pe Isus, probabil că Maria s-a întrebat de ce nu a intervenit Dumnezeu? Scriptura nu consemnează că această naștere a fost altceva decât una obișnuită. Murdară, sângeroasă, așa cum se nasc toți copiii. Și apoi înfășurați în scutece, conform obiceiului. Toate acestea sunt foarte tipice. Foarte umane.
Și unde să-l așeze? Într-o astfel de societate familială, cu siguranță majoritatea femeilor ar fi înconjurate de rude, dornice să legene un nou-născut. Dar Maria și Iosif erau singuri și epuizați. Așadar, unde, într-un grajd plin cu animale, îți așezi copilul nou-născut?
Au ales o iesle. Un loc rudimentar de unde erau hrănite animalele. Era tot ce puteau face în aceste condiții.
Un semn pentru păstori
Mă întreb la ce se gândea Maria când l-a așezat pe Isus în iesle. A ezitat ea să îl pună acolo? Se simțea în siguranță? A trebuit ea și Iosif să alunge animalele care veneau la iesle în căutare de hrană? Din momentul în care a văzut ieslea, oare faptul acesta a scos în evidență pentru ea disperarea situației în care era? În timp ce-și privea copilul adormit, s-a întrebat dacă acesta era cu adevărat ceea ce plănuise Dumnezeu?
Și apoi au venit păstorii. Ei au povestit tânărului cuplu tot ceea ce se întâmplase. Îngerii i-au vestit nașterea și au cântat despre gloria lui Dumnezeu.
Probabil că Maria a fost încântată să audă relatările păstorilor. Deși ea și Iosif fuseseră singuri la nașterea Lui, cerul se bucura. Iar oastea cerească îi trimisese pe păstori să vină și să se închine lui Isus, confirmând că Pruncul ei adormit era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu.
Și cum i-au găsit păstorii? Cum au știut că era Mântuitorul?
La iesle. Păstorii au știut că este vorba de Pruncul Christos datorită ieslei. Acesta a fost semnul lor de la Dumnezeu. Îngerii spuseseră: “Acesta va fi un semn pentru voi: veți găsi un prunc înfășurat în scutece și culcat într-o iesle” (Luca 2:12).
S-ar putea să se fi născut și alți copii în Betleem în acea noapte. Și este posibil ca și ei să fi fost înfășurați în scutece. Dar niciun alt copil nu ar fi fost așezat într-o iesle.
Această iesle, acest jgheab oarecum murdar și urât mirositor, a fost semnul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a le arăta păstorilor unde zăcea Mântuitorul.
Dumnezeu este Cel care rânduiește necazurile
De-a lungul întregii Biblii găsim semne semnificative. Semnul lui Ghedeon a fost lâna umedă și pământul uscat și viceversa. Semnul lui Ezechia a fost umbra care a mers înapoi pe cadran. Iar semnul lui Ahaz a fost că o fecioară va rămâne însărcinată. Toate acestea au fost miraculoase. Extraordinare. Și absolut nefirești.
Așa că, atunci când Maria L-a pus pe Isus în iesle, datorită împrejurării în care se afla, cel mai probabil a perceput-o ca total lipsită de normalitate, nefirească și ieșită din comun. Nimeni nu s-ar fi așteptat să găsească un copil într-o iesle. Cu atât mai puțin pe Fiul lui Dumnezeu. A fost la fel de impresionant ca și celelalte semne.
Când păstorii i-au spus Mariei despre “semnul” care li s-a dat, trebuie să fi fost pentru ea o confirmare uimitoare. Una pe care ea a prețuit-o. Ieslea fusese de la bun început rânduită de Dumnezeu. Ea nu scăpase de atenția lui Dumnezeu.
Poate că Maria avea nevoie de un semn la fel de mult ca și păstorii pentru a ști că era în voia lui Dumnezeu, că Dumnezeu era încă cu ea și că El o folosea.
Confirmarea ciudată a lui Dumnezeu
Cu toții ne dorim acel semn. Vrem o confirmare. În lumea noastră naturală, credem că o confirmare a deciziilor noastre înseamnă că lucrurile merg bine. Se așează la locul lor. Se leagă cu o fundă.
Dar dacă în Împărăția lui Dumnezeu confirmarea este că lucrurile devin din ce în ce mai grele? Opusul a ceea ce ne-am dorit? Mai umilitoare decât ne-am așteptat vreodată?
Dar dacă confirmarea este că Dumnezeu este cu noi în locurile noastre pustii? Și dacă confirmarea este ieslea?
Atunci când visele și planurile noastre se destramă, iar viața noastră pare umilă și obscură când speram la ceva mai frumos, poate că suntem exact acolo unde vrea Dumnezeu să fim. Acolo unde ne poate folosi cel mai mult.
Dumnezeu la lucru în durerea noastră cea mai adâncă
Așa că, în timp ce-mi plâng slăbiciunea și dezamăgirile, îmi amintesc de iesle. Suferința mea nu este strălucitoare. Suferința nimănui nu este. Este dezordonată, dureroasă și umilitoare. Și totuși, Dumnezeu este glorificat în ea.
Ieslea evidențiază modul în care Dumnezeu se folosește de durerea noastră cea mai profundă, de umilința noastră, de lucrurile pe care le-am dori să fie diferite, de cei disprețuiți și umili, ca toate să Îi aducă cea mai mare glorie. Împărăția lui Dumnezeu este cu susul în jos. Cei din urmă vor fi cei dintâi, cei slabi vor fi puternici, iar cei nebuni îi vor face de rușine pe cei înțelepți.
Iar Dumnezeul întrupat a fost așezat într-o iesle.
Haideți să ne alăturăm acelei mulțimi de oștiri cerești, lăudându-L pe Dumnezeu și spunând: “Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, iar pe pământ pace între cei care Îi plac!“. (Luca 2:14).
Sursa originală: The Manger: A Sign fot he Suffering – https://www.desiringgod.org/articles/the-manger
Tradus cu permisiune – Translated with permission