De ce ne-a creat Dumnezeu?
Întrebarea
De ce ne-a creat Dumnezeu? Este o întrebare măreață și glorioasă, care atinge cele mai mari probleme din viața noastră pe care ni le putem pune vreodată. Este, de asemenea, întrebarea de astăzi de la o ascultătoare pe nume Natalie. Ea ne-a scris: „Pastor John, vă mulțumesc foarte mult pentru acest podcast. Ascult fiecare episod. Sunt o gânditoare – o gânditoare în exces, probabil. Iar în ultima vreme, mintea mea a zăbovit asupra suficienței lui Dumnezeu Însuși, că nu are nevoie de nimeni și nimic din ceea ce creează. Cunosc pasajele din Faptele Apostolilor 17:25 și Psalmul 50:7-15. Dar întrebarea la care nu pot răspunde este aceasta, pastore John: „De ce ne-a creat Dumnezeu?”.
Această întrebare este foarte importantă, atât din motive teologice și filozofice de foarte înalt nivel, cât și pentru că, atunci când sună alarma în această dimineață la ora 5:00, 6:00 sau 7:00, modul în care răspunzi la această întrebare face diferența în motivul pentru care te ridici din pat.
Răspunsul
Suficient prin Sine
Așadar, la nivel teologic și filozofic, întrebarea este importantă pentru că modul în care răspunzi la ea are un impact uriaș asupra modului în care înțelegi natura lui Dumnezeu Însuși; adică: Ce înseamnă să fii Dumnezeu? Termenul tehnic pe care oamenii îl dezbat aici este aseitatea lui Dumnezeu. Cuvântul aseitate este construit pe baza cuvintelor latine a, care înseamnă „din”, și se, care înseamnă „sine”. Așadar, cuvântul înseamnă „din El Însuși”.
Aseitatea lui Dumnezeu este existența lui Dumnezeu din El Însuși, adică există fără influență sau aport sau resurse sau forțe sau orice altceva din afara Sa. Sau modul prescurtat de a spune aseitate în limba engleză obișnuită ar fi autosuficiența lui Dumnezeu. Acest lucru este important, deoarece imaginea biblică a lui Dumnezeu este aceea că este complet, suficient și fără cusur, și fără niciun defect sau deficiență în Sine și prin El Însuși. Asta înseamnă că, înainte de a exista orice creație, și în afară de orice creație, și independent de orice creație, Dumnezeu era complet și fără cusur Dumnezeu.
Gândiți-vă, de exemplu, la Exod 3:14, unde Moise Îl întreabă pe Dumnezeu ce ar trebui să le spună oamenilor lui Israel atunci când aceștia îl vor întreba: „Cine te-a trimis?”. Iar Dumnezeu îi răspunde lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Și a zis: „Spuneți astfel poporului lui Israel: „Eu Sunt este Cel ce M-a trimis la voi””. Cu alte cuvinte, însuși numele lui Dumnezeu, Yahweh (care este construit pe baza verbului „Eu sunt” și apare de peste șase mii de ori în Biblie) – de fiecare dată când citești acest nume, tradus de obicei cu majusculă DOMNUL în versiunile Bibliilor noastre, acest nume însuși dă mărturie despre existența absolută a lui Dumnezeu în Sine și prin El Însuși. „Eu sunt. Acesta este numele Meu. Eu Sunt: nu depind de nimic, de nimeni pentru a fi ceea ce sunt. Eu sunt realitatea absolută. Nu am avut niciun început. Nu voi avea niciun sfârșit. Și în raport cu creația, nu devin ceea ce sunt.”
O mulțime de oameni, în special teologii, cred că Dumnezeu devine Dumnezeu, că devine tot mai bun; El crește în ceea ce înseamnă să fie Dumnezeu. Creând lumea și interacționând cu lumea, devine mai bun. Nu așa vorbește Biblia. Nu este modul în care gândesc eu. Nu cred că acesta este modul în care ar trebui să gândim despre Dumnezeu. Nu îl putem îmbunătăți pe Dumnezeu. El nu se poate îmbunătăți. El spune: „Eu sunt. Întotdeauna am fost pe deplin, perfect, impecabil Dumnezeu înainte și în afara întregii creații”. Asta este ceea ce afirmă și protejează doctrina aseității, sau autosuficiența lui Dumnezeu. Și cred că aceasta este o realitate biblică pe care ar trebui să o credem și să o subliniem.
Plenitudinea Trinitară
Și cred că realitatea și învățătura biblică a Trinității – Dumnezeu este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – este esențială pentru această doctrină a autosuficienței lui Dumnezeu. Pentru că ceea ce implică Trinitatea în relațiile dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt este că Dumnezeu este iubire și a fost întotdeauna iubire. Biblia spune: „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:16). El a fost întotdeauna dragoste. Înainte de a exista o lume pe care să o iubești, Dumnezeu a fost dragoste.
Fiul divin este și a fost întotdeauna, în părtășia Trinității, chipul lui Dumnezeu și desfătarea lui Dumnezeu. El este numit prin ambele calificative în Biblie. Isus, înainte de a fi Isus Christos întrupat, a fost Fiul lui Dumnezeu. Și în comuniunea Trinității veșnice și infinite, El a fost imaginea perfectă a lui Dumnezeu și a fost desfătarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a trebuit să creeze lumea pentru a avea o bucurie deplină și satisfăcătoare în părtășia Trinității.
Așadar, doctrina aseității, sau autosuficiența lui Dumnezeu, nu numai că protejează autosuficiența și absolutul dumnezeirii lui Dumnezeu de orice sugestie că natura este esențială pentru ființa Sa (acesta este pericolul: să crezi că natura face parte din ființa Sa și că este perfectă), dar aseitatea protejează și natura lui Dumnezeu ca Treime de Persoane pe deplin satisfăcute care se bucură Una de Cealaltă în mod etern, în afara creației.
Nu există „aleatoriu” în Dumnezeu
Toate acestea implică un aspect negativ: Dumnezeu nu a creat lumea din vreo deficiență sau defect. Creația nu L-a făcut pe Dumnezeu mai mult Dumnezeu și nici nu I-a îmbunătățit perfecțiunea. Așa că ne întrebăm: „Există vreo modalitate de a răspunde la întrebarea: De ce a creat El universul? Am descris ființa esențială a lui Dumnezeu, plinătatea Sa trinitară și fericirea Sa în așa fel încât să excludem practic orice motiv pentru a crea lumea, orice motiv care nu ar compromite autosuficiența Sa?”.
Cred că ar fi o mare dezonoare pentru Dumnezeu dacă am spune că facerea universului a fost pur și simplu întâmplătoare sau capricioasă, fără niciun scop, fără niciun motiv, fără niciun proiect sau motiv înțelept și intenționat, ca nu cumva acel scop sau motiv să fie interpretat cumva ca Dumnezeu fiind în cele din urmă fericit. „Are o creație pe care să o iubească”, sau ceva de genul acesta. „Prin creație, El se completează pe Sine”. Ar fi o mare dezonoare pentru Dumnezeu să spunem că nu ar putea crea cu un motiv și cu înțelepciune și cu un proiect fără a-și pune în pericol dumnezeirea.
Așadar, dacă am răspunde la întrebarea de ce a creat lumea prin a spune că a acționat în sens capricios, fără sens, fără un plan, fără motiv în spate, fără înțelepciune, aceasta ar fi o erezie. De aceea, doctrina aseității lui Dumnezeu este importantă, pentru a ne proteja împotriva acestei erezii.
Dragostea se revarsă
Cum răspundem, așadar, la întrebarea de ce a creat Dumnezeu? Și mă duc la un pasaj precum Isaia 43:6-7 (și mai sunt multe, multe altele), amintindu-mi, de altfel, că fiecare promisiune din Vechiul Testament este un da în Christos pentru noi, creștinii (2 Corinteni 1:20). Pentru toți cei care cred în Christos, aceste promisiuni din Vechiul Testament sunt adevărate. Isaia 43:6-7 spune:
Aduceți pe fiii mei de departe și pe fiicele Mele de la capătul pământului, pe toți cei care sunt chemați după Numele Meu, pe care i-am creat pentru slava Mea, pe care i-am format și i-am făcut.
Acum, pe baza acestui text și a multor texte asemănătoare, văd că în întreaga Biblie este prezentă învățătura că Dumnezeu face totul pentru a comunica și a arăta creaturilor Sale propria Sa glorie, măreția Sa, frumusețea Sa, valoarea Sa. Întreaga desfășurare a perfecțiunilor Sale, El o comunică, o afișează creaturilor Sale, ca revărsare a iubirii dumnezeiești.
Și mai spun: motivul pentru care comunicarea și afișarea gloriei lui Dumnezeu este revărsarea iubirii Sale, este că această glorie bucură în mod suprem inima umană și reflectă în mod suprem măreția lui Dumnezeu. Sau, ca să o spun cu cuvintele mele preferate: Dumnezeu este cel mai mult glorificat în noi atunci când noi suntem cel mai mult satisfăcuți în El. Iubirea veșnică a lui Dumnezeu în comuniunea Trinității a fost o bucurie perfect satisfăcătoare pentru Dumnezeu, o bucurie care Îl glorifică pe Dumnezeu. Înainte de a exista vreo creație, plinătatea lui Dumnezeu a fost expusă pentru Dumnezeu între Persoanele Trinității. Iar plinătatea lui Dumnezeu era desfătarea nemărginită a Persoanelor din Treime.
Și aceasta este ceea ce ne-a comunicat în creație nouă, poporului său. El a dat tuturor celor care o vor avea, tuturor celor care o vor primi ca pe o comoară a lor, ne-a dat o parte din desfătarea care îl etalează pe Dumnezeu, care îl glorifică pe Dumnezeu, pe care Dumnezeu o are în Dumnezeu. Și dacă mă presați și mai tare și spuneți: „Dar de ce? De ce a făcut asta dacă era atât de plin și fericit fără creație?”. Eu aș spune că este în natura plinătății iubirii divine să se împărtășească pe Sine. Exact așa este iubirea în Dumnezeu. Iar această împărtășire nu este o completare a lui Dumnezeu sau o îmbunătățire a lui Dumnezeu. Jonathan Edwards, cred că a spus-o în mod memorabil: „Nu este un argument al goliciunii sau deficienței unei fântâni faptul că este înclinată să se reverse”.
Scopul lui Dumnezeu – și al nostru
Când alarma sună acum, la ora 5:00 sau 6:00 sau 7:00 mâine dimineață, puteți știi, și acest lucru este glorios – atât de relevant din punct de vedere individual, personal, existențial – puteți știi scopul pentru care v-a făcut Dumnezeu și de ce ar trebui să vă ridicați din pat. Existăm pentru a vedea, a savura și a arăta frumusețea, valoarea și măreția lui Dumnezeu în fiecare sferă a vieții noastre. Pavel a spus: „Fie că mâncați, fie că beți [cu alte cuvinte, în cele mai mărunte lucruri], fie că faceți orice altceva, faceți totul spre slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31).
Noi existăm pentru a ne alinia viețile la scopul lui Dumnezeu în creație – și anume, scopul Său de a comunica slava Sa în revărsarea iubirii Sale înălțătoare de Dumnezeu și satisfăcătoare pentru suflet. Iar această aliniere arată astfel: mărirea slavei lui Dumnezeu de către noi, descoperindu-L ca fiind cea mai satisfăcătoare realitate din univers.
Sursa originală: Why Did God Create Us? – https://www.desiringgod.org/interviews/why-did-god-create-us
Tradus cu permisiune – Translated with permission