În deplină admirație față de Dumnezeul ei
Joni – După 50 de ani de cvadriplegie trăită cu bucurie
La acest sfârșit de săptămână se împlinesc peste 50 de ani de la accidentul de scufundare în urma căruia Joni Eareckson Tada a rămas tetraplegică. Cincizeci de ani în care s-a bazat pe alții pentru a-și satisface nevoile fizice. Cincizeci de ani de perseverență în mijlocul slăbiciunii, oboselii și durerii. Cincizeci de ani de încredere în Dumnezeu că îi va purta de grijă.
În 30 iulie 1967, când avea 17 ani, Joni a paralizat de la gât în jos după ce a plonjat în apă în Golful Chesapeake, estimând greșit nivelul adâncimii apei. Primele săptămâni și luni au fost chinuitoare. A fost atât de deznădăjduită încât a crezut că va mai zâmbi din nou niciodată. Dar, prin harul lui Dumnezeu, cincizeci de ani mai târziu, ea este plină de har și de zâmbet, Îl laudă pe Isus și consideră totul o mare bucurie.
În cel mai recent devoțional al ei, „Un spectacol al gloriei„, Joni împărtășește: S-a întâmplat să aud recent vechiul clasic al trupei The Beatles „Here Comes the Sun” – un cântec pe care îl ascultam când am fost rănită pentru prima dată. Mi-a amintit de zilele întunecate și deprimante din spital, când credeam că nu voi mai zâmbi niciodată, că nu voi mai vedea niciodată lumina soarelui speranței. Și acum, aproape cincizeci de ani mai târziu, încă mă mai gândesc cum am reușit să supraviețuiesc?
„Dar iată-mă aici, trăind cu bucuria speranței ca și cum până acum, ar fi fost totul senin. Cum s-a întâmplat asta? Iată cum: zi după zi, lună după lună, an după an, pur și simplu m-am aruncat în brațele lui Isus. M-am agățat de numele Lui, strigând mereu: „O, Isus!„”.
Joni, care trăiește cu o nădejde plină de bucurie, ca și cum totul ar fi numai soare, a trebuit să îndure mai mult decât tetraplegia. A fost diagnosticată cu cancer de sân în stadiul III în 2010. Și trăiește cu dureri cronice zdrobitoare. Pentru Joni, tetraplegia nu mai este o mare problemă; a învățat să trăiască cu asta. Dar cu durerea este greu să te obișnuiești, deoarece îi invadează viața în fiecare zi.
Partea cea mai rea
Săptămâna aceasta am avut privilegiul de a vorbi cu Ama Cruz, care îi ajută pe Joni și pe soțul ei, Ken, cu lucrurile casnice. În fiecare dimineață sosește cineva din echipa ei de trezire, cunoscută cu afecțiune sub numele de „Deșteptarea Fetelor”. Ele o pregătesc indiferent dacă Joni a dormit bine sau nu, dacă este în agonie sau nu, dacă vrea să se ridice sau nu. Pentru că se bazează pe ajutoare care sunt programate din timp, Joni nu-și permite luxul de a se răzgândi în ultimul moment. Joni nu poate apăsa alarma de somn și să decidă că vrea să mai doarmă puțin.
Chiar și atunci când Joni este epuizată, ea continuă să persevereze. Așa cum se roagă ea în devoționalul ei: „Doamne Isuse, uneori cred că cel mai mare dușman al meu este pur și simplu faptul că sunt atât de obosită – obosită de greutățile fizice, obosită de durere, obosită să lupt împotriva șoaptelor și a batjocurii dușmanului. Rezistența mea aproape că s-a terminat și rezervorul meu este aproape gol. Vino repede alături de mine. Fii tăria și cântecul pe care nu le pot aduna de una singură.”
„Nu pot face asta”
Joni a comentat odată într-un interviu: „Ca și bolnavă tetraplegică, mă trezesc dimineața și e greu. Este atât de greu să vină altcineva în dormitorul tău [să te spele pe dinți și pe păr]. Este copleșitor uneori. În acele momente, îmi spun: „Doamne Dumnezeule, nu pot face asta, dar pot face totul prin Tine, deoarece mă întărești””.
Cei care o slujesc pe Joni pot atesta faptul că Christos este puterea ei. Ama Cruz spune: „Ea nu vociferează și nu se plânge, chiar dacă este cufundată în dureri cronice și nu-și poate folosi corpul. Suferința este tovarășul ei constant, însă Duhul lui Dumnezeu este Mângâietorul ei, așa că este mereu binevoitoare. Acesta este un act al Duhului Sfânt„.
Un răspuns vizavi de suferință
Joni vede că răspunsul ei vizavi de suferință contează. Ea spune: „În firescul tău, te-ai putea plânge de rutină sau de dificultăți. În puterea lui Dumnezeu, însă, îți muști limba și refuzi să te plângi, pentru că Îl recunoști pe Dumnezeu chiar în acele situații” (Un spectacol al gloriei). Ea continuă: „Vreau ca [Dumnezeu] să primească glorie prin modul în care trăiesc această zi „normală” … ca oamenii să vadă diferența dintre modul în care aș răspunde în mod natural și modul în care [Dumnezeu] mă face să răspund prin Duhul [Său]. Fie ca oamenii care îmi observă viața să vadă această diferență și să dea credit lui [Dumnezeu].”
Joni nu vrea să i se dea ei niciun credit. Vrea ca totul să se îndrepte înspre Isus și îi încurajează pe credincioși să nu-și asume meritele pentru puterea din mijlocul încercărilor. Joni spune: „Da, putem arăta sclipiri de mare putere în vremuri întunecate și disperate – dar nu este puterea noastră. Pentru cei care se luptă zilnic cu dureri cronice sau cu dizabilități fizice, amintirile slăbiciunii noastre sunt și mai dureroase; nu putem uita niciodată cu adevărat cât de neputincioși suntem. Dar asta e bine!„
Bucuria care îți despică inima
Joni, împreună cu nenumărate persoane cu dizabilități și familiile lor din întreaga lume, trăiește cu o dependență uluitoare de Isus și cu un sentiment supranatural al prezenței lui Dumnezeu. Joni spune,
Aș vrea să pot descrie în mod adecvat cum este atunci când sunt conștientă de prezența și puterea copleșitoare a harului lui Dumnezeu în viața mea. Este ca și cum aș „trăi deasupra” scaunului meu cu rotile, într-o stare amestecată de bucurie dar care îmi despică inima și care vine cu curajul insuflat de Dumnezeu de a aborda orice mă așteaptă! Sincer, cred că, cu cât ești mai conștient de harul lui Dumnezeu, cu atât mai multă bucurie și curaj vei avea. Acest lucru ridică întrebarea: când suntem cel mai conștienți de harul lui Dumnezeu? Nu este atunci când călătorim la înălțime cu șirul de lumini verzi și uși deschise în fața noastră. Nu, este atunci când suntem nevoiași și ne simțim sărăciți spiritual.
Bucuria sfâșietoare ce-ți despică inima, curajul insuflat de Dumnezeu, prezența și puterea copleșitoare a lui Dumnezeu – ce mărturie spectaculoasă a harului lui Dumnezeu! Sunt înmărmurită de viața lui Joni Eareckson Tada, care, după cincizeci de ani de tetraplegie, este și mai convinsă că harul lui Dumnezeu este suficient pentru ea. O admir pe Joni, dar nu ea este motivul principal, ci Îl admir pe Dumnezeul care vine la noi în suferința noastră, care ne dă curaj să abordăm ceea ce ne așteaptă și care este singurul demn de toată cinstea și lauda.
Sursa originală: In Awe of Her God – https://www.desiringgod.org/articles/in-awe-of-her-god
Tradus cu permisiune – Translated with permission