Așteptarea poate fi chinuitoare

Cel mai greu este să aștept atunci când nu sunt sigur de rezultat.  Am momente când mă încred în Dumnezeu ca să lucreze ce e mai bun și, în același timp, mă pregătesc pentru ce e mai rău. Ar fi mult mai ușor dacă aș avea un rezultat bun garantat. Sau cel puțin o promisiune de la Dumnezeu de care să mă agăț. Sau o reasigurare care să-mi ancoreze rugăciunile. Dar Dumnezeu pare adesea tăcut atunci când aștept. Nu am nicio idee dacă îmi va răspunde vreodată la rugăciunea mea, așa că mă simt ca și cum aș aștepta în întuneric.

“Pe măsură ce așteptăm prin credință, nu ne agățăm de un anumit rezultat. Ne agățăm de Dumnezeu.”

Am citit și recitit Psalmul 13:1-2: “Până când, Doamne? Mă vei uita pentru totdeauna? Până când Îți vei ascunde fața Ta de mine? Până când trebuie să mă sfătuiesc în sufletul meu și să am întristare în inima mea toată ziua?“. O, Doamne, până când? Mi-am pus această întrebare de multe ori. Dacă aș ști că Dumnezeu va răspunde în cele din urmă la rugăciunea mea cu “Da”, ar fi altfel. Dar fără o astfel de asigurare, chiar și un “Nu” ar fi adesea mai ușor decât “Așteaptă”.

Când Dumnezeu spune “Nu”

Cu mai mulți ani în urmă, am căutat în Biblie pentru a găsi o promisiune care să mă ajute în mijlocul unei așteptări chinuitoare. Voiam un cuvânt pe care să-l pot “revendica” – un verset care să mă asigure de o eventuală satisfacție. Ceva, orice, de care să mă agăț. În timp ce așteptam, am citit: “Nicio necredință nu l-a făcut pe [Avraam] să se clatine în privința făgăduinței lui Dumnezeu, ci el s-a întărit în credința lui, pe măsură ce dădea slavă lui Dumnezeu, deplin convins că Dumnezeu putea să facă ceea ce făgăduise” (Romani 4:20-21).

Deși admir credința lui Avraam, acest pasaj m-a frustrat adesea. Bineînțeles că Avraam nu s-a clintit niciodată. El avea un cuvânt direct de la Dumnezeu. Dacă aș avea o promisiune directă de la Dumnezeu, o asigurare a răspunsului meu, atunci și eu aș fi mulțumit să aștept. Avraam a putut aștepta pentru că știa că va primi ceea ce își dorea în cele din urmă. Am vrut ca Dumnezeu să-mi dea o promisiune ca cea pe care i-o dăduse lui Avraam. Așa că am continuat să-L rog pe Dumnezeu pentru un semn.

Nu a venit niciunul. Nici un verset. Nici o confirmare. Doar tăcere pe această temă. Ani de zile. Și în cele din urmă, răspunsul lui Dumnezeu a fost “Nu”.

La început l-am simțit nedrept și fără scop. M-am luptat să dau un sens acelor ani aparent irosiți. Deși mă apropiasem mai mult de Dumnezeu, simțeam cumva că primisem un dar mai puțin important. După o vreme, mi-am scos asta din minte. Nu avea sens să continui să mă gândesc la asta. Dar ori de câte ori citeam acel pasaj din Romani, mă ustura. De ce nu mi-a spus Dumnezeu răspunsul Său de la început?

Un model pentru ca așteptarea să fie bună

Câțiva ani mai târziu, când am început să citesc din nou Romani în timpul meu de liniște, am ezitat Romani 4. Îmi amintea dureros de acea perioadă de cerere și de așteptare. Simțindu-mă deconectată de Avraam, m-am hotărât să mă uit la viața lui în Geneza. Am văzut umanitatea lui Avraam în modul în care s-a îndoit uneori de protecția lui Dumnezeu. A încercat chiar să împlinească promisiunea lui Dumnezeu pe cont propriu prin intermediul lui Agar. Poate că a crezut că Dumnezeu avea nevoie de ajutorul și ingeniozitatea lui.

Cu această parte mă pot identifica. Lupta lui Avraam cu nerăbdarea mi se pare mult prea familiară. De prea multe ori am încercat să-L ajut pe Dumnezeu să-Și împlinească planurile – adică planurile pe care aș vrea să le aibă. Planuri care mi-ar da ceea ce vreau eu. Ceea ce cred că merit.

Pe măsură ce studiez Geneza, văd că, în timp ce Avraam aștepta, Dumnezeu lucra. Îi modela caracterul. L-a învățat răbdarea. Așa a construit prietenia lor. În cei 25 de ani de așteptare, Avraam a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu în mod intim. În acei ani aparent irosiți, Dumnezeu l-a transformat. Și după zeci de ani de așteptare, Avraam era pregătit pentru testul suprem al credinței sale, când i s-a cerut să-l sacrifice pe Isaac, fiul făgăduinței. Fiul pe care îl așteptase.

Apoi am văzut-o. De ce nu observasem asta înainte? Credința lui Avraam nu era înrădăcinată în promisiunea de a avea urmași. Dacă ar fi fost, nu l-ar fi dus niciodată pe Isaac pentru a fi sacrificat. Nu ar fi renunțat la ceea ce Dumnezeu îi promisese cu ani în urmă. S-ar fi agățat strâns de Isaac, simțindu-se îndreptățit la acest fiu. Pentru că Isaac era împlinirea promisiunii mult așteptate de Dumnezeu către Avraam.

Avraam nu se agăța de propria sa înțelegere a împlinirii promisiunii lui Dumnezeu. Dumnezeu putea să-Și împlinească promisiunea în orice mod ar fi dorit, inclusiv înviindu-l pe Isaac din morți dacă era nevoie (Evrei 11:19). Așadar, în cele din urmă, credința lui Avraam s-a bazat pe Însăși Dumnezeu care e demn de încredere.

Răspunsul cel mai prețios

Credința lui Avraam nu s-a bazat doar pe promisiune. Credința lui a fost înrădăcinată în Făgăduitor. Deoarece credința lui nu era bazată pe ceea ce va face Dumnezeu pentru el, ci în Dumnezeu însuși, Avraam a fost dispus să riște. El putea să facă tot ce îi cerea Dumnezeu. El nu s-a agățat de un anumit rezultat. El s-a agățat de Dumnezeu. Așteptarea lui Avraam i-a întărit credința. L-a învățat căile lui Dumnezeu. I-a arătat credincioșia lui Dumnezeu. Avraam știa că Dumnezeu îi va oferi tot ceea ce avea nevoie.

Eu am aceeași siguranță pe care a avut-o Avraam – că Dumnezeu îmi va oferi tot ce am nevoie. Pe măsură ce las această promisiune să se adâncească în mine, văd așteptarea mea în mod diferit. Poate că Dumnezeu mă face să aștept, și pe mine și pe tine, din aceleași motive pentru care l-a făcut pe Avraam să aștepte. Pentru a ne forja și pili credința. Pentru a ne face să fim atenți la vocea Lui. Pentru a ne aprofunda relația. Pentru a ne consolida încrederea. Pentru a ne pregăti pentru slujire. Pentru a ne transforma după chipul și asemănarea Lui.

În retrospectivă, pot vedea că “Așteaptă” este cel mai prețios răspuns pe care Dumnezeu ni-l poate da. Ne face să ne agățăm de El, mai degrabă decât să ne agățăm de un rezultat. Dumnezeu știe de ce am nevoie. Eu nu știu. El vede viitorul. Eu nu pot. Perspectiva Lui este eternă. A mea nu este. El îmi va da ceea ce este mai bun pentru mine. Când va fi cel mai bine pentru mine. Așa cum spunea Paul Tripp: “Așteptarea nu se referă doar la ceea ce primesc la sfârșitul așteptării, ci la cine devin pe măsură ce aștept.”

Sursa originală: The Unwelcome Gift of Waiting – https://www.desiringgod.org/articles/the-unwelcome-gift-of-waiting

Tradus cu permisiune – Translated with permission