Copiii noștri sunt aceia care ne cresc

Lecții din cadrul școlii de parenting

Ca mame și tați, șansele de a fi părinți perfecți sunt identice cu șansele de a fi ființe umane perfecte: zero.

Nu suntem omniscienți. Părintele care crede că a învățat tot ce trebuie să învețe și că a terminat cu maturizarea, rămâne imatur. Avem multe de câștigat, iar copiii noștri pot reprezenta o modalitate prin care noi să ne maturizăm. Obișnuiam să cred că ordinea era următoarea:

1. Să ajungi la maturitate.
2. Să te căsătorești.
3. Să ai copii.

Dar nu. Te căsătorești, te maturizezi un pic, ai copii și apoi te maturizezi mult mai mult. Copii noștri ne ajută să creștem.

Căminul ca o școală pentru părinți

Un părinte învățat numai de către adulți are o educație incompletă. Părinții nu pot aprecia tot ceea ce li se spune despre parenting până în momentul în care au proprii lor copii.

Când am predat în școlile publice, una dintre colegele mele nu crescuse niciun copil, dar, datorită diplomei de masterat, se considera chiar atotștiutoare în ceea ce privește creșterea acestora. Din păcate ea nu știa ceea ce nu știa. Experiența de a fi părinte oferă o școală de neegalat. Uneori aceste teste par un pic cam dure, însă a deveni părinte presupune să te „școlarizezi”.

În general, într-o școală normală, testele sunt precedate de lecții. În viață, inclusiv în viața de părinte, testele apar înaintea lecțiilor și acestea sunt parte din lecții.

„Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic.” (Iacov 1:2-4)

Creșterea copiilor aduce o gamă largă de teste și încercări și, ca instrumente în Mâna lui Dumnezeu, aceste teste produc un caracter parental matur.

Multe lecții de la un copil

Așadar, a deveni părinte, nu înseamnă că ai primit licență pentru a înceta să mai înveți iar căminul tău este o școală minunată oferită de Dumnezeu. Care sunt unele din acele lecții pe care părinții se pot aștepta să le învețe în această școală a familiei? Consideră numai un exemplu: copii ne învață că viața este scurtă. Copilăria trece ca o clipă. Suntem mai bătrâni decât credem, mai aproape de punctul final. Chiar și atunci când pare că viața se târâie, ea zboară, rămânând din ce în ce mai puțin nisip în clepsidră. Proprii mei copii sunt de vârstă medie și au la rândul lor copii aproape de vârsta adultă. Cum de s-a întâmplat acest lucru atât de repede? Din moment ce viața este scurtă, părinții înțelepți sortează prioritățile astfel încât lucrurile principale să aibă prioritate, amânând, în consecință, lucrurile mai puțin importante.

Copiii ne reamintesc lecțiile pe care le uităm continuu, cum ar fi importanța primordială a harului care întărește, care ne permite să facem ceea ce ar trebui să facem; necesitatea unui realism smerit, care să ne îndrepte spre harul acesta de care avem nevoie; și măreția lui Dumnezeu, care întotdeauna ne oferă suficient din acest har care întărește.

„Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună”. (2 Corinteni 9:8)

Copiii ne arată (și ne amintesc) cum este primirea Împărăției lui Dumnezeu: ”Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș cu niciun chip nu va intra în ea!”(Marcu 10:15)

Copiii pot fi un model de credință, uimire, dorință și încântare. Ei ne pot învăța că Universul creat de Dumnezeu este un loc fascinant. Părinții vigilenți sunt în căutare de modalități de a imita aceste indicatoare vii, dăruite de Dumnezeu, în casele noastre. De la ei putem învăța cum să încercăm lucruri, să experimentăm.

Copiii sunt, de asemenea oglinzi, care ne  reflectă prioritățile și caracterul nostru. De unde a învățat acel copil să folosească acel ton al vocii? Căminul nostru servește drept un laborator excelent în cadrul căruia să exersăm punerea străjii buzelor noastre. Oglinzile au urechi.

Ca oglinzi, copii ne învață despre noi înșine, cum că noi (părinți și copii) suntem un neam de păcătoși, născuți cu o înclinație păcătoasă, fără ca vreunul dintre noi să fie neprihănit – nu, nici unul (Romani 3:20-12). Cu toții avem tendința de a fi egocentrici, făcând eforturi nebunești de a ne autojustifica. A fi părinte fără o conștientizare clară a naturii noastre păcătoase este ca și cum ai lucra în grădină fără să fii conștient de buruieni.

Copiii mi-au amintit, de asemenea, că mila acoperă o mulțime de păcate. Ei pot fi modele ale iertării. Nu irosiți modelele!

Direcționarea rachetelor

Cu trecerea timpului, copiii ne învață, de asemenea, cât de mult depindem de Dumnezeu Însuși pentru a ne crește copiii.

Chiar dacă părinții sunt extrem de influenți în modelarea vieților copiilor lor, în cazul în care copiii tăi nu te dezic, în cele din urmă, de ideea că tu ești responsabil pentru tot ceea ce devin, atunci lasă-mă să te eliberez de această idee nebiblică, chiar acum.

Odată, când am lansat un pachet de rachete „identice” proiectate din aceeași sticlă de suc și orientate în același mod, acestea au fost purtate în direcții extrem de diferite, unele se învârteau și se roteau, altele se îndreptau direct spre ceruri, iar câteva au explodat înainte de a părăsi rampa de lansare. În providența lui Dumnezeu, copiii diferă precum rachetele din sticlele acestea. Da, le poți direcționa, dar nu poți garanta că vor ajunge în același loc. Nu toate variabilele sunt sub controlul părinților. Copiii ne învață această lecție, ilustrată cu viețile lor. Unicitatea fiecărui copil (la orice vârstă) ne arată creativitatea inegalabilă a lui Dumnezeu.

Este adevărat că unii părinți fac o treabă teribilă sau indiferentă în ceea ce privește „direcționarea” micilor lor rachete, iar paragraful de mai sus nu are scopul de a le liniști vina. Ceea ce spun este că rachetele din același pachet, fabricate în același mod, direcționate de aceleași persoane, pleacă în direcții diferite. Dacă părinții nu știu acest lucru de la început, atunci venirea copiilor oferă un antrenament pe teren, pentru recalibrarea așteptărilor.

Acceptă-ți căminul ca pe o școală

A învăța de la copiii noștri depinde, în parte, de acceptarea realității imperfecțiunilor noastre  profunde și continue. O asemenea auto-conștientizare umilă și realistă, vine în ajutorul unei deschideri sănătoase și înțelepte, ajutându-ne să nu fugim de lecțiile dureroase pe care le vedem în oglinda reprezentată de copiii noștri.

Am constatat că mă ajută să mă întreb în mod conștient: „Cum mă șlefuiește Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său, al acestor copii pe care mi i-a dat și al circumstanțelor în care înot acum?” Pe lângă faptul că sunt extrem de încurajat de licăririle de progres care se ivesc ocazional, sunt ajutat de adversitățile pe care le întâlnesc în postura de părinte. În calitate de mesageri ai lui Dumnezeu, provocările parentale mă smeresc, îmi arată unde este necesară (sau întârziată) pocăința, smulg buruienile egoismului și ale imaturității din inima mea și împrăștii îngrășământ pe solul din care crește roada Duhului.

Provocările parentale mă determină să mă concentrez din nou și să creez nu doar un cămin, dar și o viață. Acestea mă împing să plantez semințe si să ud semințele plantate în inima mea de către copiii mei dăruiți de Dumnezeu. Doamne, ajută-mă la aceasta!

Soția mea împreună cu mine le spunem adesea copiilor noștri: „Voi ne-ați crescut.” Mulțumiri Domnului!

Sursa originală: Our Children Raise Us – https://www.desiringgod.org/articles/our-children-raise-us

Tradus cu permisiune – Translated with permission – Traducere: Beatrice Marina