Plăcerea l-a eliberat de păcatul sexual

Augustin (354 – 430 d. Chr.)

Influența lui Augustin în lumea occidentală este pur și simplu uluitoare.

Benjamin Warfield a susținut că, prin scrierile sale, Augustin “a intrat atât în Biserică, cât și în lume ca o forță revoluționară, și nu doar a creat o epocă în istoria Bisericii, ci … a determinat cursul istoriei sale în Occident până în prezent” (Calvin și Augustin). Editorii revistei Christian History (Istoria creștinismului)  spun simplu: “După Isus și Pavel, Augustin din Hippona este cea mai influentă figură din istoria creștinismului” (vol. VI, nr. 3, p. 2).

Un cazan șuierător

Augustin s-a născut la Thagaste, lângă Hippona, în locul care este astăzi Algeria, la 13 noiembrie 354. Tatăl său, Patricius, un fermier cu venituri medii, a muncit din greu pentru a-i oferi lui Augustin cea mai bună educație în retorică pe care o putea primi, mai întâi la Madaura, la douăzeci de mile depărtare, de la vârsta de unsprezece la cincisprezece ani, apoi, după un an acasă, la Cartagina, de la șaptesprezece la douăzeci de ani.

Înainte ca Augustin să plece la Cartagina pentru a studia timp de trei ani, mama sa l-a avertizat cu insistență “să nu comită adulter și mai ales să nu seducă soția vreunui alt bărbat”. Dar Augustin avea să scrie mai târziu în Confesiunile sale: “M-am dus la Cartagina, unde m-am trezit în mijlocul unui cazan șuierător de pofte… Adevărata mea nevoie era de tine, Dumnezeul meu, care ești hrana sufletului. Nu eram conștient de această foame” . Și-a luat o concubină în Cartagina și a trăit cu aceeași femeie timp de cincisprezece ani și a avut un fiu de la ea, Adeodatus.

Augustin a devenit un învățător tradițional care a predat retorica în următorii unsprezece ani din viața sa, de la vârsta de nouăsprezece la treizeci de ani.

Cu Ambrozie la Milano

În al douăzeci și nouălea an, Augustin s-a mutat din Cartagina la Roma pentru a preda, dar s-a săturat atât de mult de comportamentul studenților încât s-a mutat pe un post de profesor în Milano în 384. Acolo avea să-l întâlnească pe marele episcop Ambrozie.

Augustin, care la acea vreme asimilase viziunea platoniciană asupra realității, a fost scandalizat de învățătura biblică potrivit căreia “Cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1:14). Dar săptămână de săptămână îl asculta pe Ambrozie predicând. “Eram numai urechi pentru a profita de elocvența lui. Am început, de asemenea, să simt adevărul prin ceea ce spunea, deși numai treptat” (Confesiuni, 108). În cele din urmă, Augustin a știut că nu era reținut de ceva intelectual, ci de pofta sexuală: “Eram încă ținut ferm în legăturile iubirii femeii” (Confesiuni, 168).

Prin urmare, bătălia avea să fie determinată de tipul de plăcere care triumfa în viața lui. “Am început să caut un mijloc de a dobândi puterea de care aveam nevoie pentru a mă bucura de tine, dar nu am putut găsi acest mijloc până când nu l-am îmbrățișat pe mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, Isus Christos” (Confesiuni, 152).

O luptă aprigă

Apoi a venit una dintre cele mai importante zile din istoria bisericii. Această poveste reprezintă esența Confesiunilor sale și e una dintre marile lucrări de har din istorie, o mare luptă.

Ziua aceea a fost una complexă, o zi marcată de o criză finală. Era sfârșitul lunii august 386. Augustin avea aproape treizeci și doi de ani. Povestea cu cel  mai bun prieten al său, Alypius, despre sacrificiul remarcabil și sfințenia lui Antonie, un călugăr egiptean. Augustin era înțepat de propria sa robie bestială față de pofte, când alții erau liberi și sfinți în Christos. El relatează:

“Casa în care eram cazați avea o mică grădină, iar eu mă simțeam împins de tumultul din inima mea, să mă refugiez în această grădină, unde  nimeni nu putea întrerupe acea luptă aprigă în care eu eram propriul meu dușman. . . . Eram înnebunit de nebunia care avea să-mi aducă sănătatea mintală. Muream de o moarte care avea să-mi aducă viața. . . . Eram frenetic, cuprins de o furie violentă împotriva mea pentru că nu acceptam voința Ta și nu intram în legământul Tău. . . . Mi-am smuls părul și m-am pălmuit; mi-am strâns degetele și mi-am îmbrățișat genunchii.” (Confesiuni, 170-71)

În acest moment a înțeles faptul că, câștigul era mult mai mare decât pierderea și, printr-un miracol al harului, a început să recunoască frumusețea castității în prezența lui Christos.

“Am fost distras de simple fleacuri … Mi-au smuls haina de carne și mi-au șoptit: “Dacă si de gând să ne dai afară, din acest moment nu vom mai fi niciodată cu tine, în vecii vecilor”… Și în timp ce eu stăteam tremurând la barieră, de partea cealaltă puteam vedea frumusețea castă a Continenței în toată bucuria ei senină și nepătată, în timp ce îmi făcea modest semn să trec dincolo și să nu mai ezit. Ea a întins mâinile pline de iubire pentru a mă primi și a mă îmbrățișa.” (Confesiuni, 175-76)

“Ia și citește”

Așa că acum bătălia se reducea la frumusețea purității și la tandrețea iubirii ei față de fleacurile care îi smulgeau carnea.

“M-am aruncat sub un smochin și m-am lăsat pradă lacrimilor … În mizeria mea, am continuat să plâng: “Cât timp voi mai continua să spun “mâine, mâine”? De ce nu acum? De ce să nu pun capăt păcatelor mele urâte în acest moment?”.” (Confesiuni, 177)

În mijlocul plânsului său, Augustin a auzit vocea unui copil cântând: “Ia și citește”.

“La auzul acestor cuvinte am ridicat privirea, gândindu-mă bine dacă nu cumva exista vreun fel de joc în care copiii obișnuiau să cânte astfel de cuvinte, dar nu-mi aminteam să le fi auzit vreodată. Mi-am stăpânit potopul de lacrimi și m-am ridicat în picioare, spunându-mi că aceasta nu putea fi decât o poruncă divină de a deschide Scriptura și de a citi primul pasaj asupra căruia îmi cădea privirea.” (Confesiuni, 177)

Așa că Augustin a luat cartea sa care cuprindea epistolele apostolului Pavel, i-a răsfoit paginile și și-a odihnit ochii pe Romani 13:13-14: “Să ne comportăm aşa cum se cuvine, ca în timpul zilei, nu în orgii şi în beţii, nu în desfrânare şi în depravare, nu în ceartă şi în invidie, ci îmbrăcaţi-vă cu Domnul Isus Cristos şi nu vă preocupaţi de cum anume să vă îngrijiţi de poftele firii[a] voastre!.”

“Nu aveam nici dorința de a citi mai mult și nici nevoia de a o face”, a scris el. “Căci într-o clipă, când am ajuns la sfârșitul frazei, a fost ca și cum lumina încrederii mi-a inundat inima și tot întunericul îndoielii s-a risipit” (Confesiuni, 178).

Episcop de Hippona

A fost botezat cu ocazia sărbătorilor Pascale, în 387, la Milano, de către Ambrozie. În toamna aceluiași an a murit mama sa, o femeie foarte fericită pentru că fiul lacrimilor ei era în siguranță în Christos. În 388 (la aproape treizeci și patru de ani) s-a întors în Africa, cu scopul de a înființa un fel de mănăstire pentru el și prietenii săi, pe care îi numea “slujitori ai lui Dumnezeu”. Renunțase la orice vis de căsătorie și se angajase la celibat și sărăcie – adică la viața în comun cu ceilalți din comunitate. El spera la o viață de reflecție filosofică pe calea monahală.

Dar Dumnezeu avea alte planuri. Fiul lui Augustin, Adeodatus, a murit în 389. Visele de a se întoarce la o viață liniștită în orașul său natal, Thagaste, s-au evaporat în lumina veșniciei. Augustin a văzut că ar fi mai strategic să își mute comunitatea monahală în orașul mai mare Hippona. El a ales Hippona pentru că aveau deja un episcop, așa că existau mai puține șanse ca el să fie cel care să preia acest rol. Dar a calculat greșit. Biserica a venit la Augustin și, în esență, l-a forțat să devină preot și apoi episcop de Hippona, unde a rămas pentru tot restul vieții.

Și astfel, la fel ca mulți din istoria bisericii care au lăsat o amprentă durabilă, a fost împins (la vârsta de treizeci și șase de ani) dintr-o viață de contemplare într-o viață de acțiune. Augustin a înființat o mănăstire pe terenul bisericii și, timp de aproape patruzeci de ani, a ridicat un grup de preoți și episcopi saturați de Biblie, care au fost instalați pe tot continentul, aducând reînnoire în biserici. Pe parcurs, a apărat doctrina ortodoxă sub asalturi grele și a scris unele dintre cele mai influente cărți din istoria creștinismului, printre care “Confesiuni”, „Despre doctrina creștină”, „Despre Trinitate” și „Cetatea lui Dumnezeu”.

Lebăda nu tace

Când Augustin a predat conducerea bisericii sale în 426, cu patru ani înainte de a muri, succesorul său a fost copleșit de un sentiment de inadecvare. “Lebăda tace”, a spus el, temându-se că vocea gigantului spiritual se va pierde în timp.

Dar lebăda nu tace – nici în 426, nici în 2018 și nici în secolele dintre ele. Timp de 1.600 de ani, vocea lui Augustin a continuat să îi cheme pe păcătoșii înfometați să se ospăteze cu bucuria eliberatoare și suverană a lui Isus Christos:

“Cât de dulce a fost pentru mine, dintr-o dată, să scap de acele bucurii fără rod pe care mă temeam să le pierd odată! … Tu le-ai alungat de la mine, Tu care ești adevărata, suverana bucurie. Tu le-ai alungat de la mine și le-ai luat locul, Tu care ești mai dulce decât orice plăcere, deși nu pentru carne și sânge, Tu care eclipsezi orice lumină, dar ești ascuns mai adânc decât orice taină din inimile noastre, Tu care întreci orice onoare, deși nu în ochii oamenilor care văd în ei înșiși toată onoarea. . . . Doamne, Dumnezeul meu, Lumina mea, Bogăția mea și Mântuirea mea.” (Confesiuni, 181)

Sursa originală: Pleasure Set Him Free From Sexual Sin

Tradus cu permisiune – Translated with permission