[7] MÂNDRIA – 7 păcate mortale ale erei digitale

În încheierea seriei noastre, ajungem în cele din urmă la viciul mândriei, “marele păcat”, după cum îl numește C.S. Lewis și după cum a învățat în mod constant tradiția creștină. Este atât primul, cât și ultimul dintre păcate: mama care le naște pe toate celelalte, dar care, atunci când a crescut la statura sa deplină, le poate înlocui, chiar devora pe celelalte, și poate dura mult timp după ce acestea au fost supuse. Este mama tuturor celorlalte păcate pentru că Mândria este, la rădăcina ei, iubire de sine, sau mai degrabă, iubire de sine exagerată. Există o iubire de sine adecvată care, de fapt, acționează ca un control asupra altor vicii, în special asupra celor senzuale, în care ne recunoaștem ca o creatură și un slujitor al lui Dumnezeu și, în respect față de Creatorul nostru și față de sarcina la care ne-a chemat, căutăm sănătatea și bunăstarea și încercăm să urmărim excelența trupului, minții și sufletului.

În mândrie, însă, încetăm să ne iubim pe noi înșine ca creaturi ale Creatorului nostru și începem să ne iubim pe noi înșine ca creatori, ca stăpâni mai degrabă decât ca slujitori. Am observat că mortalitatea lenei constă în faptul că este o apatie față de Dumnezeu, în care, nedorind să suportăm lumina orbitoare a prezenței Sale, ne îndepărtăm încet spre întuneric. Dar Mândria este și mai mortală, deoarece nu este o simplă lipsă de dragoste față de Dumnezeu, ci o ostilitate activă. După cum spune Aquinas, în timp ce în cazul altor păcate, “omul se îndepărtează de Dumnezeu, fie prin ignoranță, fie prin slăbiciune, fie prin dorința de a obține orice alt bine”, mândria “denotă aversiune față de Dumnezeu pur și simplu prin faptul că nu dorește să se supună lui Dumnezeu și domniei Sale. De aceea, Boethius spune că “în timp ce toate viciile fug de Dumnezeu, numai mândria rezistă lui Dumnezeu”” (ST IIaIIae Q. 162 a. 6 resp.).

Iubindu-ne pe noi înșine ca bunuri ultime mai degrabă decât ca bunuri apropiate, căutând să fim autosuficienți, să fim proprii noștri stăpâni, ne îndepărtăm de binele la care Dumnezeu ne cheamă în favoarea a tot felul de rele. Iubindu-ne pe noi înșine, decidem că ar trebui să ne simțim liberi să ne satisfacem dorințele și că nimeni altcineva nu ar trebui să ne poată spune ce limite să le impunem, așa că ne abandonăm poftei și lăcomiei. În timp ce ne iubim pe noi înșine, încercăm să ne creăm un spațiu privat, acumulând bunuri și titluri lumești pentru a deveni autosuficienți, și astfel cedăm lăcomiei. Iubindu-ne pe noi înșine, nu putem suporta gândul sau vederea lui Dumnezeu sau sarcinile la care ne cheamă și astfel alunecăm departe de El spre neant în viciul lenei. În a ne iubi pe noi înșine, tânjim după onoare pentru noi înșine și nu ne place ca aceasta să fie împărțită cu alții, așa că ardem de invidie la succesul lor. Iubindu-ne pe noi înșine, nu suportăm ca cineva să îndrăznească să ne dezonoreze și să ne ia respectul și demnitatea care ni se cuvin, așa că ne dezlănțuim în furie. Astfel, “Mândria este începutul tuturor păcatelor” (Sirah 10:15; Aquinas, ST IIaIIae Q. 162 a. 7); ea dă naștere și hrănește orice alt viciu.

În același timp, însă, pe măsură ce Mândria crește și se maturizează, ea poate uneori să ucidă aceste vicii, în timp ce ea însăși devine tot mai puternică. C.S. Lewis remarcă cu perspicacitate acest lucru în Mere Christianity: “Mândria poate fi adesea folosită pentru a învinge viciile mai simple. Profesorii, de fapt, apelează adesea la Mândria unui băiat sau, așa cum o numesc ei, la respectul său de sine, pentru a-l face să se comporte decent: mulți oameni au învins lașitatea, pofta sau indisciplina învățând să creadă că acestea sunt sub demnitatea sa – adică prin Mândrie.” În consecință, Mândria poate rămâne și chiar prinde rădăcini mai adânci, chiar dacă fiicele sale sunt dezrădăcinate sistematic.

Acest lucru ne conduce la un gând tulburător: în tot ceea ce am spus până acum despre predispoziția noastră față de diferitele vicii într-o eră digitală, despre modul în care internetul, smartphone-urile și imersiunea noastră în mass-media conspiră pentru a genera obiceiuri de Lăcomie, Invidie și toate celelalte, aceia dintre noi care sunt cel mai puțin predispuși la aceste diferite vicii ar putea fi totuși în ghearele celui mai mare viciu dintre toate. Eu însumi, stând aici și analizând cu răbdare și perspicacitate modul în care oamenii sunt prinși în ispitele Facebook, Pinterest și Youtube, sunt în mare pericol să spun: “Și bineînțeles că tot acest tip de căutare frivolă a atenției și de urmărire a noutăților este sub nivelul meu; știu mai bine decât genul acesta de lucruri”. Desigur, nu trebuie să fie așa; virtutea matură poate, în felul ei, să privească de sus viciile imature. Dar aceasta este o parte din ceea ce face mândria atât de mortală: capacitatea sa de a se deghiza într-o aparență de virtute. Acest lucru este valabil mai ales atunci când analizăm cu atenție relația dintre vanitate și Mândrie.

În eseul său despre mândrie, C.S. Lewis observă cu perspicacitate că vanitatea, pe care o identificăm cu ușurință drept o formă de mândrie, este de fapt o formă relativ inofensivă și imatură de mândrie, oricât de iritantă poate fi să o vedem. Am observat într-un articol anterior că Invidia nu este încă atât de coruptă precum lăcomia, deoarece persoana invidioasă nu s-a întors încă complet asupra sa; ea încă se judecă în raport cu ceilalți, mai degrabă decât să caute autosuficiența. De asemenea, persoana vanitoasă se află în mod evident pe drumul iubirii de sine care se transformă în Mândrie, dar este încă afectată de nesiguranță. Cea mai mare parte a publicității moderne satisface aceste nesiguranțe și caută să ne flateze vanitatea, iar mediile noastre digitale au făcut mult mai ușor pentru noi toți să ne monitorizăm obsesiv parametrii de popularitate. Nu mai trebuie să ne bazăm pe evaluări calitative subiective cu privire la cât de apreciați și stimați suntem; putem monitoriza câți adepți avem, câte comentarii, câte like-uri; putem să ne uităm cu atenție la statisticile blogului nostru și să ne bucurăm la gândul că 200 de persoane ne-au citit ultima postare (fără să ne oprim să ne gândim că, dacă propriile noastre obiceiuri de navigare sunt un indiciu, poate o zecime din acele “accesări” au citit într-adevăr postarea). Bunyan însuși nu ar fi putut visa la un “târg al vanității” mai bun decât a devenit internetul.

Și totuși, după cum spune Lewis, vanitatea “arată că nu ești încă complet mulțumit cu propria admirație. Îi prețuiești pe ceilalți suficient de mult încât să vrei ca ei să se uite la tine. Sunteți, de fapt, încă oameni. Adevărata mândrie neagră și diabolică apare atunci când îi disprețuiești pe ceilalți atât de mult încât nu-ți pasă ce cred ei despre tine.” Pentru bloggerii ca mine, care au petrecut ani de zile încercând să evite această capcană a vanității, spunându-ne că scriem pentru a explora idei care merită explorate și că nu ne va deranja dacă puțini sau mulți le vor citi vreodată, următoarele rânduri ale lui Lewis sunt șocante

[Bărbatul mândru] spune: “De ce mi-ar păsa de aplauzele acelei gloate ca și cum opinia lor ar avea valoare, sunt eu genul de om care roșește de plăcere la un compliment ca o fetiță la primul ei dans? Nu, sunt o personalitate integrată, adultă. Tot ceea ce am făcut a fost făcut pentru a-mi satisface propriile idealuri – sau conștiința mea artistică – sau tradițiile familiei mele – sau, într-un cuvânt, pentru că sunt genul acela de om. Dacă mulțimii îi place, să o facă. Ei nu sunt nimic pentru mine”

Din această descriere, ar trebui să fie clar că mândria, cel puțin, nu este o trăsătură deosebit de distinctivă a erei noastre digitale, cel puțin în componenta sa digitală. Mândria, ca fiind cel mai interior și spiritual dintre toate păcatele, este un obicei al inimii și al minții, mult mai mult decât al trupului, și este relativ neafectată de noile noastre mijloace de comunicare și socializare. Desigur, după cum am observat în discuția noastră despre lăcomie, faptul că lumea digitală ne permite fiecăruia să ne stabilim un mic tărâm al nostru, unde suntem vedeta, unde suntem dictatorul, unde ne putem exprima în întregime așa cum dorim și nimeni nu ne va opri, acest lucru satisface în mod natural lăcomia și încurajează mândria – sentimentul fals de autosuficiență, dorința de a fi ca zeii.

Dar, în sens mai larg, viciul Mândriei este profund înscris în retorica și valorile culturii noastre moderne de consum. “Have it Your Way”, declară Burger King, rezumând în mod adecvat etosul epocii. Sunteți liberi să faceți propriile alegeri, să aveți propriile valori, să vă gândiți singuri, să faceți ceea ce este corect în ochii voștri, să “fiți propria persoană”, așa cum ne încurajează aproape fiecare film Disney din ultimele decenii. Sunteți, pe scurt, independenți. Deși, în mod evident, există un tip de independență care este rodul maturității, iar multe dintre libertățile de care ne bucurăm sunt bunuri autentice, nu ar trebui să întârziem să auzim șoapta Șarpelui în aceste sloganuri moderne: “veți fi ca Dumnezeu”. Dacă mândria este, așa cum spunea Aquinas, cea prin care “un om țintește mai sus decât este” (ST IIaIIae Q. 162 a. 1 resp.), prin negarea dependenței sale radicale de Dumnezeu și, astfel, îndepărtarea de Dumnezeu “pur și simplu prin faptul că nu dorește să fie supus lui Dumnezeu și domniei Sale”, atunci poate că Mândria este marele păcat al epocii noastre.

Din fericire, la fel cum Mândria poate da naștere oricărui alt tip de păcat, remediul pentru mândrie – cultivarea unui sentiment al dependenței noastre radicale de Dumnezeu și o recunoștință profundă pentru aceasta – poate începe să ne elibereze de toate celelalte. Amintindu-ne că am fost cumpărați cu un preț, ne va fi rușine să ne pierdem în dorințele trupești ale poftei și lăcomiei și vom fi plini, în schimb, de mulțumire față de darurile bune pe care Dumnezeu le revarsă asupra copiilor săi. Sprijinindu-ne în siguranță pe Dumnezeu, vom fi eliberați de căutarea siguranței în propriile noastre posesiuni, abandonând foamea insațiabilă a Lăcomiei și comparațiile obsesive ale Invidiei. Recunoscând că suntem literalmente nimic fără Dumnezeu și fără harul Său, ne vom cutremura la gândul de a ne îndepărta de El în lene spre nimicnicia distracțiilor inutile. Știind că El este Judecătorul și că Își va proteja copiii, vom renunța la Mânia care caută să regleze toate conturile și să răzbune fiecare afront.

În cele din urmă, acest sentiment de dependență radicală deține de fapt secretul pentru rezolvarea dilemei noastre anterioare – cum să distingem virtutea matură de mândria care se felicită că este prea bună pentru virtuțile mărunte. Recunoscându-ne dependența de Dumnezeu, nu ne gândim neapărat mai disprețuitor cu privire la noi înșine, ci mai degrabă ne gândim mai puțin la noi înșine. Nu pierdem prea mult timp evaluând cât de bine am depășit diferitele vicii, ci pur și simplu ne fixăm ochii pe Isus și începem să ne concentrăm asupra următoarelor vicii care trebuie depășite – amintindu-ne că de partea aceasta a gloriei, Mândria, va fi întotdeauna unul dintre ele.

Sursa originală: https://www.reformation21.org/articles/the-seven-deadly-sins-in-a-digital-age-7-pride.php

Tradus cu permisiune – Translated with permission