Am învățat să citesc Biblia printre lacrimi
Cu greu pot să citesc povestea Rahelei și a Leei fără să plâng. Cu ani în urmă, cineva s-a referit la mine ca la o „Lea” – neiubită, dar nobilă. „Dumnezeu a binecuvântat-o și a onorat-o pe Lea„. Era menit să mă facă să mă simt mai bine. Dar nu a făcut-o.
Lea era nedorită și chiar urâtă de soțul ei. A încercat să-i câștige dragostea având copii, în speranța că aceștia îi vor întoarce inima spre ea (Geneza 29:31-34). Am vrut să fiu și eu iubită și dorită – am înțeles dorința Leei. În mintea mea, nimic nu putea fi mai bun decât dragostea unui soț. Totuși, în momentul în care Lea a avut al patrulea fiu, era mai puțin preocupată de dragostea soțului ei și mai mult de a da laudă lui Dumnezeu. Când l-a născut pe Iuda, ea a spus: „De data aceasta voi lăuda pe Domnul” (Geneza 29:35). Lea a văzut că valoarea ei era legată de Dumnezeu și nu de soțul ei, Iacov.
Acum, aproape un deceniu mai târziu, văd ce a făcut Dumnezeu în viața mea atunci când am fost numită Lea.
Mai bun decât orice dragoste
Și eu învățasem să depind de Dumnezeu pentru valoarea mea; El era soțul meu (Isaia 54:5-6). El mi-a spus că sunt frumoasă (Isaia 62:3) și că se bucură de mine (Isaia 62:4). El mă asculta când îmi revărsam inima (Psalmul 66:19) și mă asigura de dragostea și credincioșia Sa (Psalmul 36:5).
La început, am simțit că dragostea lui Dumnezeu nu era la fel de bună ca și cum aș fi avut un soț care să mă iubească. Dar, stând cu Dumnezeu, zi după zi, mi-am dat seama că dragostea și atenția Lui nu erau de mâna a doua; erau mai bune decât dragostea oricărui bărbat. Faptul că nu aveam dragostea unui soț m-a împins să depind de dragostea lui Dumnezeu pentru a mă susține. Deoarece înainte nu fusesem niciodată nevoită să depind de Dumnezeu într-u totul, nu mă așteptam ca El să-mi fie totul.
Mă gândeam la Dumnezeu în primul rând în legătură cu trecutul meu sau cu viitorul meu. Eram recunoscătoare că Christos murise pentru păcatele mele, eram fericită că îmi încredințasem viața Lui și așteptam cu nerăbdare să ajung în rai, unde urma să îmi petrec veșnicia cu Mântuitorul meu. Aveam nevoie de El și în prezent, dar relația mea de zi cu zi devenise frecvent mai mult teoretică decât personală.
Trebuia să citesc Biblia
Petrecusem ani de zile având momente de liniște, unele dintre ele fructuoase dar multe din ele doar superficiale. Uneori, citeam Biblia pur și simplu pentru a o bifa de pe lista mea și apoi îmi continuam ziua. Dacă un verset îmi sărea în ochi, era minunat. Dar dacă nu, nu mă deranja; îmi făcusem datoria. Îmi închideam Biblia, mulțumită că făcusem destul.
Dar în zilele în care mă simțeam disperată, nu-mi păsa de datorie. Îmi dedicam timp pentru a fi cu Dumnezeu pentru că aveam nevoie de El – nu pentru că trebuia. M-am apropiat de citirea Bibliei cu o altă mentalitate, cu așteptare și anticipare, nu cu un sentiment de obligație. Aveam încredere că Dumnezeu îmi va da ceva care să mă susțină; aveam nevoie ca Dumnezeu să mă hrănească cu Cuvântul Său (Deuteronom 8:3). Fără soțul meu pământesc, aveam nevoie ca Domnul să îi ia locul.
Așa că, atunci când am deschis Biblia, I-am cerut lui Dumnezeu să fie Soțul și Prietenul meu, Învățătorul și Sfătuitorul meu. Și, la fel de important, am crezut că El o va face. Am considerat că lectura mea era rânduită de Dumnezeu pentru binele meu în acea zi, așa că am fost foarte atentă la ceea ce putea spune Domnul.
Îi spuneam Domnului atunci când deschideam Biblia: „Sufletul meu se agață de țărână; dă-mi viață după Cuvântul Tău!„. (Psalmul 119:25). Din acest motiv, citeam cu un scop. Nu citeam doar ca să trec prin ea. Am citit ca să învăț (Psalmul 25:5); pentru a mă întâlni cu Dumnezeu (Psalmul 42:2); pentru a găsi odihnă (Matei 11:28); pentru a experimenta bucuria (Psalmul 16:11); pentru a dobândi înțelepciune (2 Cronici 1:7-10); pentru a găsi mângâiere (Psalmul 119:76); să mă văd clar și să mă pocăiesc (Faptele Apostolilor 3:19-20); să am pace (Ioan 14:27); pentru a înțelege adevărul spiritual (Proverbe 2:3-6); pentru a obține o direcție (Psalmul 119:105); pentru a găsi putere (Isaia 41:10); pentru a-mi înviora sufletul (Psalmul 119:107).
Comorile întunericului
Ani de zile am ținut un jurnal cu ceea ce am învățat citind Biblia. Un prieten mi-a sugerat să scriu mai întâi pasajul biblic cu pix roșu, iar apoi să folosesc un pix negru pentru a-mi scrie gândurile și rugăciunile.
Astfel, în fiecare zi stăteam cu un pix roșu în echilibru, așteptând ca Dumnezeu să lumineze un verset sau un pasaj. Uneori, cuvintele săreau de pe pagină, aproape ca și cum ar fi fost evidențiate în neon. Alteori, nu eram imediat sigură ce să rețin. Așa că mă rugam și Îi ceream lui Dumnezeu să-mi deschidă mintea pentru a înțelege Scriptura (Luca 24:45). Apoi mă întorceam asupra acelorași pasaje, căutând înțelepciune și înțelegere.
Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu chiar avea mană pentru mine în fiecare zi. Cu cât trebuia să caut mai mult, cu atât mai dulce era gustul manei, cu atât mai adânc pătrundeau cuvintele și cu atât mai prețioase deveneau adevărurile. Am înțeles cuvintele familiare ale lui Ieremia într-un mod în care nu le înțelesesem niciodată înainte: „Cuvintele Tale au fost găsite și le-am mâncat, iar Cuvintele Tale au devenit pentru mine o bucurie și desfătarea inimii mele” (Ieremia 15:16).
Nu-mi puteam imagina să nu petrec timp cu Dumnezeu. Era hrana mea. Foametea despre care vorbește Amos era de neconceput – o foamete nu de pâine, „ci de ascultare a cuvintelor Domnului” (Amos 8:11). Hrănirea din Cuvântul Său era una dintre multele Sale comori pentru mine în întunericul prin care treceam (Isaia 45:3); suferința mea făcea Cuvântul lui Dumnezeu mai dulce și mai dătător de viață (Psalmul 119:71). Nu trebuia să mă tem de foamete.
Cere, caută, ciocănește
Acum folosesc planul biblic Discipleship Journal, citind zilnic din patru locuri. Dacă nu mă lupt, Dumnezeu nu mai clatină creanga cu rodul atât de jos. Sau poate că pur și simplu nu caut cu aceeași sârguință. Indiferent de asta, găsirea unui pasaj care să mă hrănească în fiecare zi este mai dificilă atunci când nu mor de foame.
Cu toate acestea, încerc totuși să nu părăsesc timpul meu de liniște fără să găsesc cel puțin o porțiune din Scriptură la care să meditez. În căutarea și în așteptarea aceasta Îl găsesc pe Dumnezeu. Cuvintele lui Isus s-au dovedit adevărate: „Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide. Pentru că oricine cere primește, cine caută găsește, și cui bate i se va deschide” (Matei 7:7-8).
Acei ani de disperare și acea practică de a aștepta ca Dumnezeu să mă lumineze zilnic din Cuvânt, m-au transformat. De atunci, nu am mai abordat Scriptura în același mod. Lacrimile mele, ca și cum aș fi fost o Lea, au fost la început lacrimi de tristețe, pentru că mă simțeam respinsă, părăsită și neiubită. Dar acum, citind despre Lea, am lacrimi de recunoștință, amintindu-mi cum Dumnezeu s-a folosit de cea mai profundă durere a mea pentru a-mi oferi mai mult din El; pentru a-mi arăta că sunt acceptată, dorită și iubită; pentru a-mi arăta că nu mă va părăsi niciodată. Și cel mai bun lucru este că îmi arată din nou aceste lucruri în fiecare zi.
Sursa originală: I Learned To Read The Bible Through Tears – https://www.desiringgod.org/articles/i-learned-to-read-the-bible-through-tears
Tradus cu permisiune – Translated with permission