Cuptorul prețios al suferinței
Iată, v-am curățat, dar nu ca pe argint ci v-am încercat în cuptorul suferinței. (Isaia 48:10)
În urmă cu zece ani, cuptorul suferinței a ars mai tare decât în mod normal. Devenită brusc părinte singur, viața mea a devenit un coșmar de veghe. Plângeam până adormeam în fiecare noapte. Fiicele mele trăiau cu o tristețe care se manifesta în diverse moduri distructive. Corpul meu ceda. În unele zile mă chinuiam chiar să mă îmbrac. Nu știam cui să mă încredințez și mă îndoiam că vorbitul m-ar fi ajutat oricum. Nimeni nu putea să repare asta pentru mine. Nimeni nu putea să repare nimic din toate astea.
Și astăzi, deși nu mă aflu într-un anotimp cu o astfel de durere intensă, oamenii pe care îi iubesc suferă. Cum pot ei să îndure? Cum am rezistat eu?
Dumnezeu ne curăță în foc. Flăcările din viața noastră ne sfințesc și ne atrag spre Dumnezeu în moduri în care nimic altceva nu o poate face. Ieșim cu o credință mai puternică și cu o dependență de neegalat față de El. Dar procesul nu este ușor.
Luptând să respiri
În cuptorul suferinței, simt adesea că nu mai pot continua. Mă întreb cum pot continua să merg mai departe când nu văd un sfârșit. Mă întreb cum pot rezista cu har când căldura aproape că mă sufocă. Cum arată viața creștină în cuptor?
Mă lupt să respir. Mă întreb dacă voi primi aer sau dacă fumul mă va sufoca. Este de la moment la moment. De la respirație la respirație. Nu mă pot gândi la viitor în cuptor. Tot ce pot face este să mă rog să supraviețuiesc.
„Flăcările din viața noastră ne sfințesc și ne atrag spre Dumnezeu în moduri în care nimic altceva nu o poate face.”
Știu că Dumnezeu este singura mea speranță, așa că trebuie să mă dedic Lui mai mult. Când mă uit în jur, nimeni altcineva nu inhalează aerul gros de fum, așa că ei nu pot înțelege cât de panicată mă simt. Mă întreb dacă voi mai respira vreodată liber. Nu sunt sigură dacă Dumnezeu mă va elibera vreodată.
Așa că mă trezesc dimineața, îmi scot Biblia și încep să vorbesc cu Dumnezeu, rugându-L să îndepărteze fumul. Să scadă căldura. Să mă lase să ies din cuptor. Îi vorbesc despre temerile mele. De anxietatea mea. Ce îmi doresc să facă. Mă adâncesc în pasajul din Scriptură pe care îl citesc, căutând promisiuni pe care să le revendic. Ceva, orice, de care să mă agăț.
Nimic nu contează ci numai Dumnezeu
Când fac asta, observ că respir normal. Inima mea nu bate cu putere. Mintea mea nu este inundată. E ca și cum aș fi ieșit din cuptor pentru câteva minute. Este limpede. Nu mă sufoc. Plămânii mei respiră din nou adânc.
Pot să râd. Am speranță. Mă simt fără greutate. Nimic nu mai contează în afară de Dumnezeu. El îmi arată lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată. Încep să-mi subliniez Biblia peste tot – Dumnezeu îmi vorbește. Stau și ascult. Uneori stau nemișcată, absorbind sfințenia momentului. Alteori, mâzgălesc furios în jurnalul meu, încercând să surprind tot ceea ce spune Dumnezeu. Toată Scriptura este vie, plină de promisiuni și speranță. Pasajele pe care le-am mai citit înainte, pe lângă care am trecut în graba mea de a trece prin „timpul meu de liniște”, capătă un nou înțeles. Acum, zăbovesc asupra lor. Le savurez. Sunt ca mierea în gura mea – cele mai dulci lucruri pe care le voi gusta toată ziua. Ele mă susțin.
Încep să înțeleg Ieremia 15:16 într-un mod în care nu l-am mai înțeles-o niciodată: „Cuvintele Tale au fost găsite și le-am mâncat, și Cuvintele Tale au devenit pentru mine o bucurie și desfătarea inimii mele.” Când nu mă aflam în cuptorul suferinței, aceste cuvinte aveau puțin sens. Dar acum acele cuvinte sunt viață. Inspirate de Dumnezeu. Debordând de bucurie. Dumnezeu îmi dăruiește „comorile întunericului” (Isaia 45:3). Viața mea de zi cu zi pare aproape lipsită de soare, dar acum lumina străbate norii.
Mult mai viu în mijlocul focului
Nu pot descrie în mod adecvat acele momente. Timpul aproape că se oprește. Mă simt mai vie aici decât oriunde altundeva. Vreau să rămân aici pentru totdeauna, contemplând frumusețea Domnului. Dar trebuie să-mi încep ziua, așa că, în cele din urmă, închid Biblia, îmi împing scaunul înapoi și mă pregătesc pentru ceea ce îmi rezervă ziua.
Îmbrăcându-mă, încep să mă îngrijorez cu privire la preocupările zilei. Greutatea vieții mă învăluie și simt cum aerul se îngroașă din nou. Viitorul pare întunecat și învăluit. Mintea mea se grăbește cu tot ce am de făcut. Frica mă cuprinde. Nu pot nici măcar să-mi închei nasturii la haine. Cum o să reușesc?
Copleșită, mă opresc și mă rog. Îi cer lui Dumnezeu pace. Când o fac, e ca și cum aș scoate capul din cuptor, unde pot respira din nou. Acesta este singurul mod în care voi supraviețui. Șoptesc: „Sufletul meu se agață de țărână; dă-mi viață după Cuvântul Tău” (Psalmul 119:25). Și pacea se revarsă peste mine. Duhul mă mângâie, asigurându-mă că nu sunt singură.
Mult mai apropiată de Dumnezeu
În timp ce îmi duc ziua, uneori uit că Dumnezeu este cu mine. Când o fac, cuptorul se poate încinge atât de tare încât mă tem că îmi voi pierde cunoștința. Ascult ceea ce îmi spun oamenii. Ascult lucrurile negative pe care mi le spun mie însumi. Ascult vocile care îmi spun că situația mea este fără speranță. Dar apoi Duhul îmi amintește cu blândețe că pot respira dacă scot capul din cuptor. Așa că Îl chem pe Dumnezeu și încep să respir din nou liber.
În sfârșit, înțeleg ce înseamnă să fiu într-o relație directă cu Dumnezeu toată ziua. Când nu eram disperată, nu vorbeam cu Dumnezeu în mod continuu. Acum, în cuptor, sunt mereu conștientă de prezența Lui. A-L chema pe El este singura modalitate de a respira adânc. Altfel, căldura cuptorului devine insuportabilă.
Îmi amintesc promisiunile lui Dumnezeu. Când voi trece prin foc, nu voi fi ars. Flăcările nu mă vor mistui (Isaia 43:2). Înainte de cuptorul suferinței, nu știam ce înseamnă asta. Acum știu. Mă aflu în foc. Flăcările aproape că mă înghit. Este înăbușitor și sufocant.
Dar când îmi scot capul din cuptor, îmi dau seama că focul nu are nicio putere asupra mea. Nu mă va copleși. Și, deși poate că îmi doresc să fiu afară, ca toată lumea, apa, mâncarea și aerul pe care le primesc când scot capul din cuptor sunt mai bune decât orice apă, mâncare sau aer pe care le-am experimentat vreodată. Setea mea este satisfăcută de „râuri de apă vie” (Ioan 7:38). Mănânc miere mai dulce decât am gustat vreodată (Psalmul 19:10). Iar aerul este proaspăt și curat, o suflare de viață de la Dumnezeu însuși (Ezechiel 37:5).
O parte mai profundă din Christos
Cuptorul conține comori pe care nu le poți găsi în altă parte. Așa cum spunea Samuel Rutherford: „Dacă Domnul te cheamă la suferință, nu te descuraja. Căci odată cu ea îți va oferi o parte mai profundă din Christos„.
Numai cei care au suferit pot înțelege aceste daruri pe deplin. O parte mai profundă din Christos. Apă dătătoare de viață. Mierea Cuvântului. În timp ce cuptorul suferinței poate fi nespus de fierbinte, ceea ce obținem prin el este de o dulceață de nedescris. În el, Dumnezeu ne rafinează, transformând durerea noastră în aur care va dăinui în veșnicie. Chiar și în mijlocul luptelor mele, în căldura albă a cuptorului, sunt recunoscătoare.
Sursa originală: The Precious Furnace Of Affliction – https://www.desiringgod.org/articles/the-precious-furnace-of-affliction
Tradus cu permisiune – Translated with permission