Când inima te condamnă

Apostolul Ioan ne creează o stare de neliniște prin cuvintele lui: „ori de câte ori inima noastră ne osândește…” (1 Ioan 3:20). Te-a condamnat vreodată inima ta, ți-a închis fericirea într-un sicriu? Ți-a afișat păcatul pe marele ecran al minții și te-a forțat să îl privești din nou și din nou?

„Ori de câte ori inima noastră ne condamnă”. Ai păcătuit, tu știi că ai păcătuit. Nu este vorba de o altă persoană, care se joacă cu mintea ta. E vorba de tine: propria ta inimă, propria ta conștiință. O inimă care îți cunoștea gândurile secrete de la începutul ispitei și ți le arată acum cu degetul. Când reușești să scapi de păcat, ea e prezentă lângă tine  și așteaptă să te ia la întrebări. Acum că ești treaz, noaptea s-a terminat, ai ieșit din păcat, o voce gravă te întreabă: Cum ai putut?

„Ori de câte ori inima noastră ne condamnă „ – constant, fără milă. E o voce care ne amenință cu blesteme „Blestemat vei fi în cetate și blestemat vei fi pe câmp. . . . Blestemat vei fi la venire și blestemat vei fi la plecare” (Deuteronomul 28:16, 19). Oare greșește? Ne vorbește mai clar decât ne-ar plăcea, mai puternic decât putem suporta, mai exact decât ne-am dori să fie adevărat – dar cum am putea răspunde? Împotriva lui Dumnezeu – Tatăl nostru ceresc, Prietenul nostru străpuns, Duhul îndurerat – cum am putea? Auzim cocoșul cântând; ne intersectăm privirea cu a Lui. Hotărârile noastre zac frânte, Mântuitorul nostru a fost trădat – ce facem acum?

Cum să-ți liniștești inima

Apostolul Ioan caută să liniștească inima creștinului adevărat.

“Prin aceasta vom ști că suntem în adevăr și ne vom liniști inima înaintea Lui; pentru că, ori de câte ori inima noastră ne condamnă, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și El știe totul.” (1 Ioan 3:19-20)

Ca păstor grijuliu, Ioan vine alături de sufletul tulburat și caută să înalțe inima copilului înaintea Tatălui său. El ar vrea să-ți scoată piciorul din plasă. El știe cât de des inimile noastre – când sunt în sfârșit sensibile la ceea ce am făcut – ne leagă și ne abuzează. Ele lovesc în mod repetat, ca și cum ar putea să recupereze timpul pierdut.

Ioan intervine în trei moduri. El ia în considerare ceea ce inima noastră uită, îl ia în considerare pe Cel care știe totul și ne reamintește cine este mai mare decât inima noastră.

Ce uită inima noastră

Prin aceasta vom ști că suntem în adevăr și ne vom liniști inima înaintea Lui.

Inima ta te condamnă pentru că, deși ai fost vigilent în ultimele luni, ai plonjat în pornografie. Ai comis adulter în inima ta – și asta, probabil, ca bărbat căsătorit și tată. Cum îți poți privi fiica, soția sau pe Domnul în ochi după ceea ce au văzut acei ochi? Așa acționează un creștin adevărat? Inima ta te condamnă.

Inimile sensibile la păcat sunt daruri ale lui Dumnezeu (Ezechiel 36:26), dar inimile pline de durere pot rămâne blocate pe fărădelege, uitând tot ceea ce face Dumnezeu în viața noastră pe lângă aceasta. Tot ce poate vedea inima este vinovăția, ea nu mai vede creșterea; vede roada păcatului, nu roada Duhului. Din exces de zel, inimile noastre mânuiesc toiagul pentru condamnare acolo unde Domnul intenționează să disciplineze.

Astfel, Ioan ne explică ceea ce Dumnezeu face în noi. „Prin aceasta vom cunoaște că suntem din adevăr și ne vom liniști inima înaintea Lui” (1 Ioan 3:19) – prin ce? „Prin dragostea noastră față de frați, nu prin cuvinte sau vorbe, ci prin fapte și în adevăr” (1 Ioan 3:18). Dragostea pentru poporul lui Christos ne reamintește că Dumnezeu lucrează cu adevărat în noi. Slujirea oamenilor lui Christos, hrănirea lor, vizitarea lor atunci când sunt bolnavi sau în închisoare, rugăciunea pentru ei, închinarea, plânsul și bucuria alături de ei – toate sunt dovezi că tot ceea ce am făcut pentru cel mai mic dintre frații lui Christos am făcut pentru El (Matei 25:31-40).

O viață de iubire ar trebui să ne liniștească inimile în timp ce ieșim din mocirla celui mai recent păcat al nostru. „Știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați” (1 Ioan 3:14).

Ioan tânjește să ridice bărbia fiecărui fiu și fiecărei fiice a lui Dumnezeu prinși în păcat, dar are grijă pe tot parcursul scrisorii să definească cine sunt acei copii. El nu ne înveselește ieftin. El nu spune: „Dumnezeu vă iubește și vă iartă deși continuați să practicați păcatul, să umblați în întuneric și nu aveți dragoste față de poporul lui Christos”. După cum scrie James Alexander, „Remușcarea fără pocăință și disprețul de sine fără îndreptare sunt niște plăgi cumplite” (Thoughts on Preaching, 42). Ioan nu urmărește să îți ofere siguranță în această viață și te vadă condamnat în următoarea; de fapt, ar fi îngrozit.

Dar el ar vrea ca fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu să aibă siguranță. Iar dovezile reale dar imperfecte ale iubirii generate de Duhul Sfânt ne asigură inimile înaintea lui Dumnezeu.

Ce știe Dumnezeu

Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și El știe totul.

Ioan îi instruiește pe sfinții căzuți să ia în considerare toate lucrurile. Aici găsim un antidot eficient pentru introspecția mioapă a unei inimi scufundate în păcat. Nu pierde din vedere lucrarea Duhului în viața ta, roadele reale ale iubirii față de Dumnezeu și de oameni, roade care sunt – slavă Domnului – supranaturale. Nu pierde din vedere aceste lucruri deoarece Ioan ne spune că Dumnezeu nu le pierde din vedere. „Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre și El știe totul.”

Inima ta nu știe totul și adesea uită și ceea ce știe. Dumnezeu știe totul și nu uită. El vede mai mult decât cea mai recentă cădere a ta – păcatul care îți frânge inima și îți varsă lacrimile – El vede o viață nouă și roade (chiar și în aceste momente pocăință) care dau onoare Fiului Său drag și Duhului Său. El a văzut ce ai făcut noaptea trecută – și vede pocăința de dimineață. El a văzut ultima săptămână de apatie, de pofte, de mânie, de lăcomie, de împotrivire, dar vede și acest ultim an de creștere în puritate, în evanghelizare, în slujirea bisericii locale, în stăpânire de sine, în rugăciune și în cunoașterea lui Isus Christos.

Petru este un exemplu minunat al modului în care faptul că Dumnezeu știe totul – nu doar căderile noastre – aduce mângâiere copiilor Săi. Trei negații și multe acuzații sufletești mai târziu, Petru înoată în ape reci pentru a se întâlni cu Isus pe țărm pentru micul dejun.

Trei afirmații urmate de trei negații. Când Iisus întreabă de trei ori: „Petru, mă iubești?”, ce răspunde Petru? Nu spune „Cred că da, Doamne”, sau doar „Da, Doamne, te iubesc”. El afirmă de trei ori cunoașterea de către Domnul a acestei iubiri. Despre a treia oară, citim,

„Petru s-a mâhnit pentru că l-a întrebat a treia oară: „Mă iubești?” Iar el i-a răspuns: „Doamne, tu știi totul; tu știi că eu te iubesc.”„(Ioan 21:17)

Dacă și-ar fi lăsat inima să ia în considerare doar cele trei negații, ar fi putut alege sfârșitul lui Iuda. Dar Domnul se rugase pentru el și știa că lepădarea lui Petru erau un capitol dureros dintr-o poveste mai mare. Petru L-a iubit cu adevărat pe Dumnezeu. El este mai mare decât inima noastră și El știe totul.

Mai mare decât toate

În cele din urmă, Ioan vrea să ofere un alt argument pentru a limita violența cu care ne tratează inimile noastră: Dumnezeu este mai mare decât inima noastră. Inima ta nu stă pe scaunul de judecată – slavă Domnului. Din partea inimii tale, te poți aștepta numai la dreptate. Tu te-ai condamna pe tine. Dacă până și noi stăm împotriva noastră, de ce nu ar face-o un Dumnezeu sfânt?

Pentru că acest Dumnezeu care știe totul – nu numai ultimul tău păcat, și nu numai că îl iubești cu adevărat pe El și pe poporul Său în ciuda a ceea ce tocmai ai făcut – știe și ce a făcut El.

Știi ce a făcut? Și-a trimis singurul Fiu în lume, nu pentru a condamna lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El (Ioan 3:17). Nu L-a cruțat pe singurul său Fiu, ci L-a dat pentru noi toți (Romani 8:32). Dacă Dumnezeu este pentru tine, poate chiar propria ta inimă să stea cu succes împotriva ta? A uita să avem milă față de noi înseamnă a-L uita pe propriul său Fiu iubit și a rămâne surd la mijlocirea acelui Fiu pentru noi.

„Tată, așa cum iubirea Ta M-a ales în mod liber, așa cum noi am răscumpărat  fii chiar înainte ca ei să se nască, revarsă din nou mila Ta. Nu ne-am ocupat deja complet de păcat? Nu ai pus totul asupra Mea – și nu am reușit Eu să înlătur condamnarea de la ei la fel de departe cum este estul de vest? Dă cerului o altă ocazie de a cânta marea Noastră mântuire”.

Tatăl primește o astfel de pledoarie cu o nouă satisfacție. Acesta este Dumnezeul mai mare decât inima ta. Căile Sale nu sunt căile tale, nici gândurile Sale de har nu sunt așteptările tale. Căile Sale de har sunt mai înalte decât cele ale omului – așa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul și îngerul mai presus de furnică. Mergi din nou la Elchiar dacă inima ta repetă cât de nevrednic ești să fii numit fiul Său. Privește în sus: deja aleargă spre tine. Deja poruncește să-ți fie aduse haina și inelul. Deja caută să te liniștească cu dragostea Sa.

Ai păcătuit înaintea Lui, iar inima ta te condamnă acum? Fiule iertat, Dumnezeu este mai mare decât inima ta. Cuvântul Său este decisiv. Dacă ești al Lui, poți fi pedepsit în continuare, dar în Christos, nu ești niciodată condamnat. Iubiților, „Prin aceasta vom cunoaște că suntem în adevăr și ne vom liniști inima înaintea Lui; pentru că, ori de câte ori inima noastră ne condamnă, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și El știe totul” (1 Ioan 3:19-20).

Sursa originală: When Your Heart Condemns You – https://www.desiringgod.org/articles/when-your-heart-condemns-you?utm_campaign=Weekly+Digest&utm_content=Weekly+digest&utm_medium=cio&utm_source=email

Tradus cu permisiune – Translated with permission